SuperMĂMĂ(liga) – Cazul Constantin Brâncuși

Cosmin Dragomir Articole Istorie

O lungă şi onorantă listă de mari artişti aplecaţi şi spre cele lumeşti, spre trebuinţa pântecului, îl numără şi pe gorjeanul crescut la Hobiţa cu boţuri de mămăligă şi tocane olteneşti. Tuturor ne rămân înfipte în creier mireasmele copilăriei şi mâncarea ca la mama acasă, dar lui Brâncuşi parcă mai mult decât mediei. Îi rămâne fidel mămăligii mai cu ardoare decât femeilor, nu puţine, ce-i ţinură de urât în viaţă şi îi roagă pe cei veniţi de acasă să-i aducă făină de porumb cu fiecare ocazie.

Şi poate pare o mâncare simplă, de ţăran român fără pretenţii, dar ceea ce redau mai jos contrazice fără drept de apel această părere şi ne arată că şi mămăliga are rosturile ei când e să fie gătită, că-i trebuinţă „să se lichească de fundu‘ ceaunul” ca să se arate demnă spre priveala şi gurile invitaţilor, mai ales că nu vorbim de un gurmand oarecare, din cei ce s-au mai văzut, ci de un gourmet cu multă cunoştinţă gastronomică şi cu nişte papile gustative exersate şi de o fineţe remarcabilă.

Se bătea turcii la gura americanului ş’a italienilor”

Începem cu o scrisoare publicată de Observatorul Cultural, întocmită pe 3 decembrie 1914, la aproape un deceniu de când ajunsese la Paris, adresată lui nea Vasile (fratele vitreg) şi lui nea Petrică:
(…) V’am zis că aici stau într-o casă cu 6 etaje, am mulţi amici dă tate naţiile. Io stau jos şi uşa mea dă la atelier dă chiar în bătătură şi cum până acu nu dădu neaua p’aici şi nici frig nu e aseară scosei chirostriili în curte şi pusei de’o mămăligă cu 3 pui fripţi pă jar cu usturoi, dă câte ori fac mămăligă miaduc aminte de nopţile pe care le petrecurăm în Mai la Măgura şi mă învăţă tanti Manda să las mămăliga să se lichească de fundu ceaunului. Aşa făcui io aseară dă’i băgai pă toţi în draci, ieşiră pe la ferestre dă ziceai că’s lupi flămînzi. Le strigai să coboare da fie ce să aducă şi vreo două sticle de vin. S’apăi să fi văzut ce se bătea turcii la gura americanului ş’a italienilor de ziceai că nu mîncară de cînd îi fătară muică sa şi să’ncinse un chef pă cinste. Mămăliga o făcui într’un tuci de o vadră să i satur şi să dusă fumu în tătă mahalaua Montparnassului. Dapăi când mă gândesc că vine Crăciunu şi tare îi ghini acolo la aldi matale mai că mi vine să sui în tren că e gara lângă mine s’aud trenurile fluierând zi şi noapte, dacă n’ar fi cu plecarea în America mai că aş fi venit. Mă întrebaţi cum o duc. Ce să zic, no duc io ghini da nici să mor nu pot că mai am multe de făcut.

“Mămăliga stimulează forţele fecundităţii

„Ca toţi oamenii de munte din România, Constantin Brâncuşi era un mare amator şi consumator de mămăligă. Acest articol culinar îmi repugnă, deşi eram obligat să-l consum aproape la fiecare cină sau dejun pe care le-am luat cu sculptorul în ţară. Îşi făcea singur mămăliga şi la Paris, Am degustat-o şi acolo cu silă, fără să i-o spun. (…) În privinţa mămăligii nu ne-am înţeles niciodată. O acuzam de pelagră şi aruncam toate anatemele asupra mămăliguţii şi turtelor. Brâncuşi pretindea că mămăliga stimulează forţele fecundităţii şi mă blestema ca adept al infamului pastor englez Malthus. Dăm din umeri! I-am povestit şi de ultima mămăligă mâncată la Berlin, cu un an înapoi. La Berlin nu se pomenea şi nu se pomeneşte de mămăligă”, scrie Petre Pandrea în „Brâncuşi. Amintiri şi execeze“*. Afrodisiacă ori ba, cu mămăligă şi ciuperci a furat multe inimi, aşa cum vedem mai jos.

Un Don Juan de bucătărie

Că Brâncuşi a fost un bărbat cu multă trecere la femei se ştie, aşa cum se ştie că şi-a folosit din plin acest atu, dar să-l vedem pe artist seducând suflete gigaşe cu o mâncare de ciuperci şi mămăligă parcă pare neverosimil. Însă martoră ne este Cella Delavrancea, care rememorează prima întâlnire cu Brâncuşi din 1922 în ediţia din 19 noiembrie 1971, în ziarul Contemporanul. “Ne aflam amândoi (un prieten grec, colecţionar de artă) într-o curte prăfoasă, cu ateliere de lemn cu uşi deschise, prin care se zăreau blocuri de piatră, marmură, ciment şi câţiva bărbaţi cu tichie de hârtie pe cap, lucrând, sumar îmbrăcaţi. În fund pe stânga, era atelierul lui Brâncuşi. Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, m-au sfredelit din umbra orbitelor adânci. Şiretenie, bănuială şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. (…) Intrasem în casă. Brâncuşi mă examina fără indulgenţă. Totul era vioi în el, barba sură, părul lung lăsat în voie, haina de lucrător, mâinile agere. De pe diferite poliţe de cărămidă, văruite şi ele, se înălţau ca trestiile alămuri cioplite în felurite forme, şi pe un scrin nişte pepeni ovoidali, din acelaşi metal, luceau atât de tare, încât mi s-a părut că le aud vibraţia de violoncel. N-am putut să mă stăpânesc, şi am spus: «Ce vii sunt!» Brâncuşi a surâs. Dintr-odata eram mai apropiaţi.

«Da, le şlefuiesc cu mâinile, luni de zile, până sunt însufleţite. Ăsta e portretul unei domnisoare». Şi mi-a pus degetul pe unul din pepeni pe care apărea desenul simplificat al unui ochi exoftalmic. În faţa mea, tăiată ca un ferăstrău, o bucată voluminoasă de alamă domina vertical celelalte obiecte. Brâncuşi m-a întrebat: «Ce zici de asta, îţi place? Dacă vei ghici ce reprezintă, te voi pofti la prânz şi ai să mănânci ciuperci pregătite de mine».
Am privit şi în urechi mi-a răsunat de departe un glas răguşit. „Cucurugu gagu, cîntă cocoşul”, am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surîs maliţios:
«Bravo! Nimeni n-a simţit pînă acum că alama asta cîntă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc… Am să-ţi pregătesc un prînz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Cînd vrei să vii? Dar mai întîi spune-mi, cum de ai ghicit?»
«Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoş».

Brâncuşi era mirat. Se îmblînzise. Îmi arătă nişte cuţite făcute de el, vătraie şi alte fierării ieşite din mîna lui, foale mari atîrnate la vatră, şi la urmă, un caiet de schiţe de o mare siguranţă tehnică. Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărţit după ce am hotărît ziua dejunului”. Despre miraculoasa mâncare de bureţi aflăm amănunte tot de la scriitoare şi pianistă.

“El îşi cinstea prietenii cu aceeaşi solemnitate, dar cu o mâncare de ciuperci pregătita de el cu mirodenii alese în mare mister. Musafirii lui trecuseră prin multe vămi pentru a ajunge la acest privilegiu. Sculptorul român, bine cunoscut în cercul doamnelor din Faubourg Saint Germain – adică aristocraţia franceză care se putea lăuda cu câte un străbunic ghilotinat în timpul teroarei din 1793 – , invita la masă diferite admiratoare cu nume răsunatoare. Cucoane obişnuite cu o viaţă de rafinament, care adoarme uneori reflexele de apărare, se înviorau de plăcerea de a mânca mămăligă pe blid de lemn şi ciuperci cu multe verdeţuri migălite de maestrul sculptor”.

După cum am văzut, fie că era cu ciuperci, fie că însoţea nişte pui fripţi, mămăliga era o constantă la masa lui Brâncuşi. O spune şi Marica (?!) într-o scrisoare trimisă artistului. “…Blestemata mea de memorie a reţinut sticlele de vin, de vermouth (cu toate că aceasta ar fi fost treaba lui Alice) şi de cidru băute în căsuţa Dtale, ea mi-a evocat mereu cu frenezie şi lirism mămăliguţa atât de straşnică dăruită nouă de Crăciun…”.

Bucătarul s-a căznit. Dar numai cazna nu ajunge

Cât despre cât de fin cunoscător în ale mâncării era, aflăm din potretele lui Vintilă Rusu Şirianu:

Eram prin 1924, dar încă de atunci, în cei mai mulţi dintre noi, «misterul Brâncuşi» săpase adânc ascunse admiraţii virgine… Şi masa de seară s-a alcătuit din Brâncuşi, Vinea, Dărăscu, Camil Ressu şi noi nedespărţiţi: Cezar Petrecu, Păstorel şi eu.

Păstorel «care era la el acasă în marile restaurante şi bodegi» a aranjat o cină «extra» la Modern.

În seara hotărâtă aşteptam cu ţuică la gheaţă. Autorul Măscăriciului Vălătuc se dusese să-l ia pe Brâncuşi de la hotel «Bulevard» unde locuia.

… După ţuicile cu icre şi măsline, la primele pahare de vin care stropesc saramura de crap, o animaţie plăcută ne încălzeşte pe toţi. Brâncuşi, vădit, se simte vine între noi. Ceea ce nu-i puţin lucru…

După saramură, Păstorel, care a rânduit felurile bucatelor pe tipicul bucătăriei româneşti are imprudenţa să-l întrebe pe Brâncuşi dacă i-a plăcut peştele. El răspunde scurt şi parcă mulţumit că i-a pus întrebarea:

– E crap de crescătorie. Cam umflat în grăsime. Cam «aromat»… saramura cam lungă…

Zâmbeşte maliţios şi încheie:

– Încolo merge…

S-a atacat ghiveciul, adus cu mare ifos, chiar de patronul restaurantului, în talger de pământ ars, după toate regulile artei. Şi un straşnic vin rose de Segarcea adus de Cezar (sursă secretă). Ciocnic. Cezar, dispus, imitând glasul răguşit al lui Păstorel, se apleacă spre Brâncuşi:

– Cum v-a plăcut ghiveciul, maestre?

Brâncuşi îl împunge o clipă cu suliţa privirii lui piezişă:

– Bucătarul s-a căznit. Dar numai cazna nu ajunge. Are prea mult morcov. A stat la un foc prea tare…

Cezar, vesel de găselniţă, strigă:

– Încolo, merge!…

… La muşchiul de porc la frigare, împănat cu slănină şi usturoi, tras prin mălai avem cu toţii o satisfacţie. De cum a gustat două îmbucături, Brâncuşi mormăi în barbă, ridicând furculiţa ca un semn de exclamare:

– Asta, bun!…

A venit «Bourgogne»-ul vechi, vinul favorit al lui Brâncuşi. Ciocnim. Păstorel, subit inspirat, cu paharul întins îi lansează lui Brâncuşi un «envoi» în stil secolul XVIII:

«Cu ciocanul şi cu dalta

Sunteţi, maestre, divin;

Dar acuma întreb alta:

Fi-veţi oare şi la vin?»

Brâncuşi, amuzat, ridică din frunte, îl aţinteşte în ochi:

– Mă provoci? Vezi să n-o paţi, tinere!

Şi aşa a fost. A păţit-o. Şi nu numai el…**

“Nu-mi place mâncarea asta ardelenească

În fine, un ultim citat despre subiect încheie cronologic acest articol, cu speranţa că a folosit cuiva, de nu, să îmi scuzaţi demersul. Într-un interviu pentru Adevărul, Sorana Georgescu-Gorjan, povesteşte despre o întâlnire a lui Brâncuşi cu tatăl ei, inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan, care a lucrat alături de sculptor la ridicarea „Coloanei infinitului”, inaugurată în 1938: Apoi l-a invitat într-un restaurant, era într-o zi «fără carne». Brâncuşi postea miercurea şi vinerea. Şi mereu era foarte preocupat de mâncare. Mai târziu, când a locuit o vreme la tata, la Petroşani, i-a zis: «O să mă ocup eu de-acum încolo de mâncare, că nu-mi place mâncarea asta ardelenească, cu tot felul de sosuri, grasă». Or, bucătăreasa tatălui era furioasă pentru că n-avea decât să care coşul lui Brâncuşi când mergeau la piaţă. El pregătea mămăliguţă cu brânză, salate, mâncăruri mai uşoare.”

Bibliografie

* Petre Pandrea, Brâncuși. Amintiri și exegeze, ed. Meridiane, București, 1967

** Vintilă Rusu Şirianu, Vinurile lor…., București, 1969

Alte surse: adevarul.ro, jurnalul.ro, libersaspun.3netmedia.ro

 

Cum preferați? Cu pâine sau cu mămăligă?

Written by

Răspundeți

Check Also
Să-ți vină apă în gură e mai ceva decât o erecție ! Côtes de veau Foyot!
Ce-i cu erecția, este androcentrism*? Și care-i direcția? Bucătăria mi-a dat întotdeauna satisfacții mai mari ...