O poveste din Ulan Bator – despre burgeri

Dan Mihuț Actual Istorie Main article

A plecat din Asia sau din Europa? I se cuvine numele pe care-l poarta sau trebuia să se numească Ulan Bator? Și, dacă e așa și a făcut atâta drum, deși i-ar fi luat mai puțin dacă se îndrepta direct spre est, de ce a intrat la categoria fast food și nu la slow food?

Înainte de „răscoala“ din 89, numai un nene Scarlat zice că avea un spațiu lângă Piața Amzei, unde vindea hot-dog și burgeri, dar povestea pare cam trasă de păr. În rest, nu știam decât ce văzusem prin filme, că de asta îmi și aduc aminte de un banc care circula prin anii ăia:

“Do people in Transylvania eat burgers?

Of course, very rare-ly!”

Dar de prin anii 90, de când occidentul s-a prăvălit peste noi cu bune și cu rele, unele dintre cele mai năvalnice lupte s-au dat între români și hamburgeri și mult ketchup a curs în luptele astea. Mai țineți minte ce asalturi au suferit primele McDonalds din București? Dar să lăsăm poveștile astea și să ne ocupăm de… rădăcinile hamburger-ului.

 

După nume, ar părea că există o legătură între orașul din Germania și chestiunea asta gastronomică ajunsă faimoasă. Locuitorilor Lumii Noi, cei mai de soi devoratori de burgeri, nu prea le vine la îndemână să admită faptul că niște marinari soioși și bețivi au adus minunea în America. Deși povestea hamburgerului pare încă un truc de genul oului lui Columb, cei care au cercetat filiațiile burgerului au ajuns tocmai în Roma unde se mânca, prin secolul IV, ați ghicit, isicia omentata, adică un fel de chiftea din carne tocată în care se mai puneau semințe de pin, piper și alte vinuri. Ei, asta ar fi așa, un fel de sincretism culinar, adică un fel de coincidență. Pentru că adevărata rădăcina a burgerului vine, ca mai toate relele în Europa, tocmai din centrul Asiei, adică de la soldații lui Ginghis Han care au ajuns prin estul continentului nostru. Ca răsplată pentru faptul că i-au lăsat să se odihnească pe lângă plaiurile lor, zic rușii, băieții ăștia cu ochii migdalați au scos de sub șaua calului o bucată de carne și au început să mănânce. Singuri, că doar nu era cineva nebun să se atingă de o bucată ținută sub șaua unui cal la temperaturi ridicate, îmbibată între timp cu sare din transpirația calului. Așa ne-am pricopsit cu tartarul, se spune, deși pare mai degrabă tot un fel de pastramă puturoasă.

Așadar, carnea asta tocată, ajunsă în Europa, a apucat mai multe căi. Părea cam dezorientată. Ajunsă la arabi, a căpatat numele de kofta, slavii de sud i-au zis pljeskavica (sau pleșcavița), noi i-am zis mititei, englezii, lipsiți de rafinament și cartofori, au făcut un sandwich, nemții, lipsiți de imaginație, au rămas cu hamburger rundstück.  Au plimbat-o ei ce au plimbat-o prin porturile hanseatice până când au ajuns la concluzia ca a crescut mare și trebuie să meargă în lume, așa că au luat-o emigranții și au purtat-o spre Lumea Nouă care, prin secolul XIX, nu mai era așa nouă, dar era la ofertă.

În America știm cu toții ce s-a întâmplat cu hamburgerul. Bine, nu din prima, le-a trebuit și lor o vreme să se dumirească, să guste, să mai adauge una-alta și să-l facă un produs aproape nou, care nu seamană cu nimic dar seamană cu ceva, care nu e american la origine, dar, până la urmă, americanii ăștia ce sunt? Nu tot un fel de mongoli ajunși prin Europa, care apoi au trecut oceanul cu o chestie în buzunar, un fel de tartar?

Ei, poveștile astea au și ele farmecul lor. Ca orice lucru făcut de om, de cele mai multe ori nu urmăresc adevărul, ci informațiile. Care informații, precum un puzzle imens, lipite altfel, te duc la un cu totul alt deznodământ. Contează doar ca hamburgerul este un produs care azi se vinde… cam câți pe secundă în întreaga lume?

3 fotografi care au schimbat modul în care privim mâncarea

 

 

.

Written by

Răspundeți

Check Also
Gâlceavă despre bragă, cu Orhan Pamuk (și alte contribuții)
Încă o poveste cu context de la Observator Gastronomic. De ce? Pentru bragă avem nevoie ...