De la birtul „Trei ochi sub plapumă” la bodega „Trei bețivi”

Cosmin Dragomir Istorie Main article

Anul trecut se lansa în București barul „Trei bețivi”. Am publicat atunci acest articol, pe un site defunct în prezent, și am zis că nu strică să-l reiau și aici.

Cifra trei este hipnotizatoare pentru industria de profil din România. Asta pentru că vorbim de birtăşie şi nu de literatură predată în şcoala gimnazială unde trei este magic: trei copii ai împăratului, se dă de trei ori peste cap, trei zmei paralei, trei doamne şi toate trei, sau trei-ul ca laitmotiv minulescian etc. O explicaţie o putem găsi la Mircea Constantinescu: „Dacă bucureştenii nu aveau grădini suspendate, ca Semiramida, aveau în schimb grădini de vară. Ele evocau (şi evocă) cele drei gute dinge (n.m. – trei lucruri bune) ale bucureşteanului înghesuit, prin alegerea nenorocoasă a oraşului, în situaţia de a nu poseda nici ieşire la munte, nici la mare; cele trei bunuri ale sale fost-au: mititeii ardeiaţi puternic ca să nu miroasă; vinul piperat la preţ, care se lăsa pe urmă cu sulfat de cupru la stomac; şi muzica pentru toate simţirile şi nesimţirile”*.

Doi ochi plus unu

Un procent suficient încât să devină categorie din bodegile despre care cronicarii bucureşteni vorbesc prin cărţile lor au în titulatură această cifră.

Una din cele mai interesante poveşti este cea a birtului „Trei ochi sub plapumă. „Aproape de întretăierea Căii Moşilor cu Bulevardul Republicii (n.m. – actualul Bulevard Carol) au pomenit bătrânii o cârciumă cu mare renume în tot oraşul. Cârciuma Fărâmiţoaiei, pe care o cumpărase un Gheorghe Băcanu, o botezară numaidecât bucureştenii «La trei ochi sub plapumă», fiindcă nevasta cârciumarului era chioară de ochiul stâng. Avea acest beteşug, ce-i drept, dar ce minunăţii ieşeau din mâinile ei! Ciorba de burtă sau tuslamaua, piftia, scordoleaua de raci, sarmalele)! Iar vinul adus cu oala din adâncul răcoros al pivniţei pentru fiecare client în parte oprea de multe ori avalanşa bucureştenilor în drumul spre Moş Pascali (n.m. – o să scriu şi despre el, dar cu altă ocazie). Când se aprindeau din vinul cel proaspăt puneau lăutarii să le zică de inimă albastră ori îl îndemnau pe cârciumar să le povestească întâmplarea de pomină, în care crâşmăriţa făcuse moarte de om. Fusese în tinereţea ei femeie aprig de frumoasă.

Dar într-o noapte, dând hoţii buzna peste ei, i-au prins bărbatul în frânghii şi au început a-l chinui ca să le spună ascunzătoarea banilor. Pe femeia care dârdâia de frică aproape că nici n-au băgat-o în seamă, când au văzut-o chitindu-se sub macat, cu dinţii clănţănind ca-n Gerul Bobotezei, deşi întâmplarea se potrivea în toiul verii. Numai că ea dăduse lângă pat de făcăleţul cel nou cumpărat în ajun, şi când îi veni bine, izbi cu disperare în capul a doi dintre tâhari, culcându-i la pământ. În luptă cu al treilea şi-a spart ochiul în cuţitul care încerca s-o fulgere. Nu l-a mai putut doborî; însă, uluit de furia acestui drac de muiere, hoţul a dat bir cu fugiţii. Femeii i-a mers numele în tot târgul, care s-a şi grăbit, după nedezminţitul obicei al bucureştenilor, să-i poreclească cârciuma aşa cum am arătat”**. Lelia Zamari*** spune că în local exista şi un tablou în care proprietarul era înfăţişat în pat cu nevasta. „Se spune că aci se mânca și se bea atât de bine încât chiar unuii boieri, care se alivăneau pe lângă dormitor, lepădau caftanele și se alăturau prostimii, îmbrăcați cu straie ca ale acestora unde petreceau zile și nopți că-și puneau amanet până și anteriile, dacă li se terminau galbenii din pungă*********

Primul „Trei frunze de viță”

Conform lui Alexandru Predescu****, cam pe locul unde a fost clădită în 1835 Prefectura Poliţiei, azi Poliţia Capitalei, fusese paraclisul familiei banului Dumitrache Racoviţă, „năruit, după ce casele acestuia arseseră în timpul revoluţiei de la 1821. Locul era acum proprietatea statului. Îl închiriase cârciumarul Tache Rusescu care, din lemn și trestie bulgărită, a ridicat cârciuma «La trei frunze de viță»”. Cârciuma a fost mistuită de un incendiu și, cel mai probabil, „a făcut un pui cu același nume”, în apropiere, adică pe Covaci. Important e că trei nu moare şi nici nu se predă.

Alt Trei frunze de viță”

Una din cele mai celebre locante bucureştene, unde mitul spune că s-au născut mititeii din tocătura patricinenilor puşi direct pe jar, pentru că rămăsese bucătarul fără maţe, este „La Iordache”. Însă, la origine, înainte ca renumele patronului să devină sinonim cu locul, el se numea altfel: „Ce restaurant! Reclamele îi menţionează atât data fondării – 1859 (…), cât şi firma: «La trei frunze de viţă» (strada Covaci nr. 3). Constantin I. Ionescu, fondatorul localului, a înjghebat o baracă de lemn în care a amenajat un «restaurant» ieftin, «în care intrai aplecându-te», povesteşte Bacalbaşa, dar mâncarea fiind bună era lume multă. Priceperea lui «nea Radu» bucătarul şi viora lui Cristache Ciolac au adus o faimă nemaiîntâlnită aiurea. Afacerea a mers atât de bine încât, din 1875, când patron a devenit Iordache Ionescu, şi până în 1880, s-a strâns o mare sumă de bani, noul patron permiţându-şi înălţarea unei clădiri impunătoare, cu saloane şi cabinete particulare, mai târziu instalând şi posturi telefonice. Vara se putea servi şi pe teresa elegantă, cu ornamente clasice, situată deasupra saloanelor, la lumina unor lampioane chinezeşti după lăsarea întunericului. Fac precizarea că restaurantul era deschis non-stop, ceea ce nu era chiar confortabil pentru vecini”.*****

Ani îndelungaţi a condus-o fondatorul, Iordache, şi apoi 55 de ani în urmă (n.m. – în 1942 a apărut cea de a doua ediţie a cărţii) i-a fost nădejde nepotul Radu Andreescu, adus de unchiu la muncă de la vâsta de 7 ani. (…) Nea Radu, ca şi înaintaşul, a reprezentat tipul negustorului al cărui cuvânt în relaţiile comerciale nu avea nevoie de niciun fel de asigurare scrisă. (…) Multă lume a cunoscut altă dată pivniţele lui Radu de la Puţu cu apă rece, din Covaci sau din strada Remus, unde restauratorul aduna în ordine de ostaşi vase cu vinuri renumite.”******

Mai mulți de „trei”

Să ne întoarcem la trei şi să facem un mic inventar, neexhaustiv, al cârciumilor cu el în frunte: îl găsim pe Pandele cu cârciuma „La trei sarmale” (pe Sfântul Nicolae-Şelari după Predescu, lângă Hotel Kiriazi, în strada Blănari după Paraschiv şi Iliescu********), pe malul gârlei lângă lacul Ciurel întâlnim „La trei lulele”, la botul calului lângă abator, o za(l)hana, „La trei chiftele” („renumită pentru ficatul vânăt de bivol).

Trei plus doi și trei plus patru

Cifre s-au mai găsit şi altele, dar cu predilecţie cele impare (dacă aveţi şi alte informaţii, nu vă sfiiţi să le trimiteţi la adresa cosmin.[email protected]). „Pe uliţa Herăstrăului (n.m. – astăzi Calea Dorobanţilor) întâlnim o cârciumă numită «La cinci salcâmi», renumită pentru umbroasa sa grădină unde se serveau minunate fripturi la grătar, vinuri cu adevărat naturale şi de soi şi unde, printre alţi lăutari ocazionali, era şi renumitul ţambalagiu Bazarca, negru ca ceaunul, care avea un repertoriu bogat în romanţe şi cântece populare”.********* Mai găsim și «La şapte şvabi» (pe Academiei) și «Grădina şapte nuci» (sau «Grădina de sub Mitropolie»), care apare menţionată în documente cam pe la 1874-1875. Excepția o aflu pe ulița Dudeascăi unde se afla locanda „La doi șchiopi – propietatea a doi frați „care ologiseră de picioare dintr-o afurisită de brâncă ce bântuia prin partea locului. Erau renumiți prin faptul că aduceau câte o căruță de crapi, prinși în lacul Greaca, și-i puneau în frigări deasupra jeratecului pe care, din când în când, cel pus să rumnească frumusețea de pește învârtea de sucală și-l stropea cu zeamă de usturoi în care se topise și câte un smoc de cimbru*********.

Bibliografie

*„Cum îndemult Bucureştii petreceau”, Mircea Constantinescu. Editura Albatros, 1977

**„Dâmboviţă, apă dulce…”, Alexandru Predescu, editura Albatros 1970

***„Comerţ şi Loisir în vechiul Bucureşti”, Lelia Zamari, Editura Vremea 2007, colecţia Planeta Bucureşti

****„Vremuri vechi bucureştene”, Alexandru Predescu, Editura pentru Turism, 1990

*****„Bucureştii lui Mazar Paşa”, Emanuel Bădescu, Editura Vremea 2014, colecţia Planeta Bucureşti

******„Când era bunica fată”, C. Cosco, 1942, Editura ziarului Universul

********„De la Hanul Şerban Vodă la Hotel Intercontinental”, Ion Paraschiv şi Trandafir Iliescu, Editura Sport Turism 1979

*********„Din Bucureştii de ieri”, George Potra, vol. 1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1990

*********”Orașul cu amintiri”, Tudor Ștefănescu, Editura Ion Creangă 1979.

 

Ţiganii, primii noştri chefi

Written by

Răspundeți

Check Also
Identitatea culinară a României, autodenunț de moderator
[Durata 1 minut] Identitatea culinară și-a ales panelul. În imaginea din header, eu sunt ultimul ...