Ospitalitatea românească, contrazisă la Vaslui. O spune Dimitrie Cantemir

Cosmin Dragomir Istorie

Nouă, românilor, Dumnezeu ne dă ghes din plin să-i îmbiem pe ceilalţi cu azimă şi sare şi ţuică la intrare şi să scotocim prin cele mai tăinuite colţuri ale cămării după bunătăţuri oprite în zilele comune doar, doar să fie musafirul mulţămit şi să ureze sănătate gazdelor şi să ne pomenească, şi, vai, că nu e cu bănat că am rămas fără, căci fericiţi fi-vom pe lumea ailaltă când ne vom osptăta din toate cele date de pomană. Dar cum, deşi suntem toţi din acelaşi aluat la bază: apă şi făină, unii au în ADN-ul lor şi zahăr, şi miroase, şi gălbenuş de ouă iar alţii sare şi drojdie, şi după dospire îndelungată, timp de generaţii, ne dăm cu toţii după cutumele locului, şi ospitalitatea noastră cea vestită are noime diferite la casă la casă, de la zonă la zonă.

Se spune cum că ardelenii te întreabă o dată dacă ţi-e foame şi dacă din politeţe strâmbă ai vrea să fii rugat de mai multe ori i-aţi gândul de la blidele aburinde, căci ei şi-au făcut datoria. Asta se spune, deşi pot contrazice empiric această teză. În ceea ce-i priveşte pe munteni, trebuie să reamintesc aici pasajul cu boierul ce-şi împuşcă bucătarul țigan și decapită pe ajutorul lui deoarece îi rataseră o mâncare rară și scumpă. La fel de bine, gura lumii a propagat zvonul cum că moldovenii ar fi, de departe, cei mai ospitalieri şi casa lor e casa ta odată ce ai păşi în ea. „Chipul cu care primesc la oaspeți străini și drumeți e vrednic de cea mai mare laudă; căci deși foarte săraci din pricina învecinării cu tătarii, totuși nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare și găzduire unui oaspe și-l găzduiesc fără plată timp de trei zile, împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu fața voioasă, ca și când le-ar fi frate sau altă rudenie. Unii așteaptă cu masa de prânz până la al nouălea ceas din zi și, ca să nu mănânce singuri, își trimit slugile pe ulițe și le poruncesc să poftească la masă drumeții pe care îi întâlnesc”, ne spune Cantemir în Descriptio Moldavie.

Şi tot marele cărturar avertizează că Moldova nu-i atât de omogenă şi dacă eşti fără de ştiinţa locului şi-a oamenilor poţi a rămâne cu burta lipită de spate şi fără urmă de leţcaie, de mâni carul ori calul prin satele vasluienilor, cărora li s-a dus buhul de oameni neprimitori şi parşivi: „Numai vasluienii n-au faima aceasta; aceștia nu numai că închid casa și cămara în fața oaspetelui lor, ci se ascund când văd pe cineva venind, se îmbracă în haine zdrențăroase, vin apoi în chip de calici și cer ei înșiși pomană de la străin”.

Clericul sirian, Paul de Alep, care descrie călătoria alături de patriarhul Antiohiei prin țările române, scrie în 1653, cum că moldovenii sunt cu mult mai prejos valahilor în ceea ce privește ospitalitatea străinilor. „Creştinii din Ţara Românească sunt foarte evlavioşi şi foarte darnici. Îi iubesc pe străini, nu ca în Ţara Moldovei. Atunci când patriarhul intra la aceştia din urmă, nimeni nu se oprea înaintea lui şi nu îi dădea nici măcar o bucată de pâine”.

Vă pare familiar? În ce an credeți că au fost scrise aceste texte?

 

Written by

Răspundeți

Check Also
Dodecalogul lui Păstorel. 20 de reguli pentru la masă
Mucalitul gastronom Păstorel Teodoreanu instituie un dodecalog comportamental la masă: „ 1. Când inviţi pe ...