Repulsia românului față de friptura „în sânge” – o poveste din 1840

Cosmin Dragomir Istorie Main article Zdravene

Se tot vorbește despre reticența românilor de a mânca o friptură „medium rare” sau chiar “rare” (nu zic “blue” că aruncă lumea cu pietre după mine). Adică „în sânge”. Păi cum să nu fie așa că de cel puțin 200 de ani steak-ul mai „nefăcut” ne sperie.

Atenție! Nu orice carne se poate mânca în sânge. Vita, rața, oaia – da! Porcul ori puiul – niciodată, nu de alta dar vă puteți îmbolnăvi grav.

Ceea ce vedem în farfurie atunci cânt tăiem o friptură gătită «rare» nu e sânge, e mioglobină. Culoarea roșie-roz a mușchiului e dată de oxidarea atomilor de fier din acesta, nu de hemoglobina din sânge”, explică Adi Hădean într-un articol mult mai amplu pe care vi-l recomand și pe care îl puteți citi aici

Dar să ne întoarcem însă la fripturile noastre și la îndelunga tradiție de a mânca „tălpi de pantofi” în loc de hălci suculente. În jurnalul său de călătorie, unul dintre primele din literatura noastră, Ion Codru Drăgușanu notează cam tot ce i se pare demn de consemnat din periplul său european. În 1840, turistul român se afla la Londra, unde mâncarea locală îi stârnește repulsie: “gătiturile lor, sunt mai numai fripturi, pot zice nefripte, ci numai arătate focului de cărbuni. (…) din friptură curge sângele numai încălzit; mânce cui îi place”.

 

„Sunt multe de văzut în această cetate monstruoasă, dară şi multe ţi-am descris; rămâne, spre a-mi justifica «moto», ca să-ţi spui ceva despre bucătăria anglă. E simplă ca toate ale lor, dar apoi copioasă. Bucatele, voi să zic gătiturile lor, sunt mai numai fripturi, pot zice nefripte, ci numai arătate focului de cărbuni. Carne au minunată, de tot fragedă, căci cu vite cornute nu lucrează şi vânatul se ţine în parcur, unde se îngraşă; însă, cum zic, din friptură curge sângele numai încălzit; mânce cui îi place, alminteri se cheamă decrepit din continent*. Pe lângă friptură, vine, în genere
«ploom-pudding», un fel de mămăligă de făină fină, vârtoasă,mestecată cu prune, de unde-i vine numele, însă pentru gusturile alese cu stafide dulci, apoi piciogi (patatoes) fierţi, serviţi în mantel, zic: întregi, necurăţiţi; apoi pâine, unt proaspăt şi mai mult nimica. Ciorbe, sosuri, salate şi o mie de delicatese sunt dispreţuite, iară varza acră şi râncezeala fuge anglul ca de dracul.

Băutura naţională e berea, de două feluri: porter şi «ale» (zi: «el»), ambele excelente, dară porter-ul e neimitabil, numai** prea tare, şi de obicei se bea ale. Vinuri se aduc din ţări străine, numai soiuri de frunte, căci importul e taxat vamal într-o singură formă şi, aşa, vinurile rele s-ar aduce cu daună; apoi anglul nu falsifică. În genere se beau vinuri spaniole şi portugheze, precum: Porto, Madera, Xeres (Sherry), Malaga.

Deşi bucătăria e simplă, modul mâncării e de multe feluri în Anglia, ca doară nicăieri în lumea europeană.

Anglul e naţiunea cea mai mâncăcioasă de pe pământ. Dimineaţa, cum se scoală, bea ceai sau cafea, la zece ore dimineaţă mănâncă un «beefsteak» şi bea bere, prânzeşte în toată forma la două, repetă ceaiul la cinci după-amiazi şi nu lipseşte a cina cum se cade la nouă seara, dară, apoi, mai urmează adesea un punciu.

Acest mod de viaţă gastronomică se introdusese şi în continent pe unde petrec anglii cu turma, ca oaspeţi, pentru că ei călătoresc foarte mult, pretutindeni aflându-şi interesul

* alminteri pe continent sunt consideraţi ramoliţi
** însă”

I. Codru Drăguşanu, Peregrinul transilvan (1835 – 1848), editura Sport Turism 1980.

Credit foto: dreamstime.com

Domnitorii noștri aveau bucătari străini încă din sec. al XVI-lea

Written by

Răspundeți

Check Also
Ospitalitatea românească, contrazisă la Vaslui. O spune Dimitrie Cantemir
Nouă, românilor, Dumnezeu ne dă ghes din plin să-i îmbiem pe ceilalţi cu azimă şi ...