Despre coliva la români

Cosmin Dragomir Actual Articole Istorie Main article Rețete

Începusem zilele trecute volumul “Jurnalul unui medic militar”, apărută recent la editura Humanitas, și chiar după din prima pagină mi-am adus aminte că despre colivă nu am prea scris nici aici, nici altundeva. Acest preparat pe care mulți îl atribuie – greșit – bucătăriei autentice românești de o simplitate remarcabilă, dar care – odată ornat ritualic poate căpăta înfățișări nu doar penibile ci chiar înspăimântătoare (vezi colivele de la pomenirile lui Mihai Eminescu ori Nichita Stănescu), este nelipsit de la parastasele și înmormântările creștin ortodoxe, merită mai mult decât o simplă istorie a celei mai vechi rețete pe care care am scris-o aici.

Și pentru că deseori îmi economisesc energia și nu repovestesc ceea ce au spus-o alții și mai înainte și mai bine, o să las textul să curgă prin două citate destul de lungi ale unor cercetători ce s-au ocupat de subiect, nu înaine de a vă prezenta fragmentul care m-a împins să public acest text.

“29 ianuarie 1917, Vaslui

Dragă Ienină (n.e. diminutiv al numelui fiicei, Niculina),

Astăzi ai împlinit un sfert de an. Tu nici nu știi: tătucul și măicuța ta sunt fericiți să te aibă așa drăguță și ți-au serbat ziua de azi. Poate că o să vrei odată să știi cum – iată: ieri toată după-masa am pregătit în onoarea ta o… colivă (p[entru] noi)! Pe timpurile astea e mare lucru să poți face și o colivă. Am spart nuci, le-am curățit până seara târziu, am ales grâu bob de bob și până la 11½ noaptea de abea am isprăvit cu pisatul nucilor și fiertul grâului. E pentru prima oară în viața mea că fac colivă, Mi-aduc aminte că măicuța mea făcea pentru tătucul meu totdeauna la S-tu Nicolae – ziua lui – tradiționala colivă, care mi se părea delicioasă. De când a murit ea (’88), n-am mai mâncat așa ceva.

Astăzi de dimineață, cu tot frigul de -15, m-am sculat și am frământat grâul, cu zahăr și nuci, am presărat pesmet, și, cu cafea amestecată cu cacao, ți-am scris pe «turta» ta de colivă  un «Vivat, Ienina!»” (Raul Dona, Jurnalul unui medic militar 1917-1918, editura Humanitas 2018, ediție îngrijită de Iulia Vladimirov și Viorica Milicescu)

Cărți de istorie sau de gastronomie puteți comanda pe libmag.ro 

Din grâu sau din orez

“Românii numesc cu un termen general colivă, pl. colivi, toate prinoasele aduse la biserică din fructe, precum: struguri, mere, pere, faguri de miere, caș dulce etc.

În sens propriu însă se numește colivă, dim. colivioară, în unele părți ale Transilvaniei (…) pâne de grâu, numai aceea care se face din grâu curat, în următorul chip: se ia puțin grâu, se pisează și se curăță de coajă și apoi se pune la un loc cu puțină apă ca să fiarbă. După ce a fiert deajuns și s-a îndulcit cu puțină miere, se pune într-o strachină sau pe tavă. Cel din strachină se împodobește, de regulă, cu miez de nucă sau cu stafide care se pun parte pe de laturi, în forma unui cerc și parte la mijloc, în formă de cruce, iar cel de pe tavă se împodobește pe de laturi cu diferite zaharicale, iar la mijloc cu o cruce care, mai cu seamă pe la orașe, adeseori se face nu numai din zaharicale, ci și din cafea pisată și pe de margini împodobită cu zaharicale.

În unele locuri este datina de a se face coliva și din orez fiert și împodobit cu zaharicale ca și grâul. Ba adeseori, și mai ales pe la sate, precum bunăoară în Vicovul-de-Sus, districtul Rădăuțului, ea se face chiar și din bucățele de colac sau bulcă tăiate mărunțel și puse într-o strachină.

Grâul fiert, din care se compune coliva, însemnează după învățătura bisericii noastre, parte moartea naturei umane și parte învierea morților, căci zice Domnul nostru Isus Cristos: «Grăunțul de grâu, ce se aruncă în pământ, de nu putrezește singur rămâne, iar de putrezește multă roadă aduce».

Crucea, închipuită pe colivă, înseamnă că repauzatul a fost creștin, fiindcă crucea este semnul creștinătății, iar podoabele de pe deasupra, precum: miezul de nucă și zaharicalele înseamnă frumusețea și îndulcirea vieții eterne.

Din cauza aceste însemnări apoi, după dinirea înmormântării sau a pomenirii repauzaților, coliva se împarte între cei prezenți și se trimete pe acasă ca dar și celor cunoscuți spre a le demonstra prin aceasta din partea repauzatului că fiind spiritualmente nemuritor împreună cu toții se vor veseli în viața eternă.

Tot pentru această cauză, românii, făcând colivă la zilele lor onomastice în onorea sfinților ce-I celebrează, după ce o sfințise prin binecuvântare divină, o impart, trimitând-o ca dar pe la cunoscuții lor – căci între coliva făcută în onorea sfinților și în acea a amintirii morților nu este diferență, afară de forma de rugăciune pentru binecuvântare.

După credința unor români din Bucovina și Transilvania, coliva însemnează păcatele mortului. De aceea, după înmormântare, se dă strachina sau tava cu colivă tuturor celor prezenți, ca fiecare să guste câte o leacă dintr-însa, pe că câte fire de grâu ia fiecare din colivă, atâtea păcate, cred ei, că I se iartă mortului sau atâtea păcate ia cel care a gustat, asupra sa. Deci, fiecare care a gustat din colivă, e îndătorit să se roage și să bată mătănii pentru iertarea păcatelor primate asupra sa. Cine nu face aceasta, toate păcatele rămâ pe capul lui.

După credința altor români, coliva însemnează jertfa ce se aduce înaintea lui Dumnezeu spre iertarea păcatelor celui repauzat și ca atare mergând în cealaltă lume și stand acolo înaintea sufletului, orișicând voiește acesta poate să guste dintr-însa.

Ce se atinge de originea colivei o legend poporală din Bucovina și anume din comunca Stupca, ne spune următoarele: «Unul dintre cei mai mari și înverșunați dușmani și prigonitori ai creștinilor era și împăratul Dioclețian. El, nu numai că făcea creștinilor mult rău și multe daune, ci totodată îi prindea și chinuia în tot chipul, anume ca să se lepede de creștinism și să treacă la paganism. Cel mai potrivit mijloc spre scopul acesta crezu el, că ar fi acela, dacă i-ar spurca mai întâi prin mâncare și băutură. Drept aceea, porunci el tuturor creștinilor, din întreaga sa împărăție, ca să nu mai mănânce mai mult bucate făcute de dânșii, ci cumpărate din târg, care erau făcute după porunca sa cu tot felul de spurcăciuni precum: sânge de mâță, de câne, și de alte vietăți necurate.

Auzind preoțimea despre aceasta, se amărî și se întristă foarte tare și ținu un sinod la care se adunară toți preoții, episcopii și patriarhii creștini de prin toate părțile. Și sinodul acela a hotărât: ca nimeni dintre creștini să nu mai cumpere și mănânce bucate din târg, ci toți să mănânce numai grău fiert și sărat.

Și cum a hotărât sinodul acela, așa s-a și întâmplat. Creștinii nu cumpărară maimult bucate de acelea, ci toți mâncară numai grâu fiert, care s-a numit colivă și-n modul acesta s-a introdus coliva la creștini.

Văzând Dioclețian că nimene nu vrea să cumpere și să mănânce din bucatele sale, porunci să se arunce în apă, crezând că le vor mânca peștii, iar creștinii vor mânca pe peștii aceia, și tot se vor spurca.

Dar creștinii prinseră și despre această apucătură a lui Dioclețian de veste și nu mâncară nici pești.

Mai pe urmă murind Dioclețian și nemaiavând cine-I sili ca să mănânce bucate spurcate, încetară de a mai mânca în toate zilele colivă. Totuși, spre aducere aminte a rămas datina, ca să se facă la morți și tot spre aducere aminte de prigonirea lui Dioclețianse obișnuiește chiar și în ziua de azi, a nu se mâncapește în postul cel mare.»

Adevărata origine a colivei însă pare a data din timpul arhiepiscopului de Constantinopol Eudoxie și a Împăratului Iulian Paravatul, adică de prin secolul al patrulea.” (S. FL. Marian, Înmormântarea la români, editura Grai și Suflet – Cultura Națională, București 1995)

Din bucătăria țăranului român

“Coliva se aduce jertfă la biserică, la unele «Zile Mari», ori la panahizi (n.e.parastase), ori la morți. Cele ce se duc jertfă sunt mai mici; cele de la panahizi mai mărișoare, iar cele ce se duc la morți se fac mari, pe tipsie. Coliva se face ori din grâu ori din orez, îndulcit cu zahăr ori miere de albine.

Pentru colivă, grâul se allege de neghină și gozuri fir cu fir, cel săc se aruncă. Grâul ales se udă puțin – se aburește – și se pisază în piuă, până se înscămoșează, adecă începe a se lua pojghița de pe el. În urmă de buc ori hoaspă se clătește în apă rece, ca să se scurgă toate tărâțele, și se pune la fiert în oale mari, în căldări ori ceaune. Vasul în carese pune la fiert se umple numai pe jumătate de grâu, căci el se umflă. În vasul în care fierbe se mestecă mereu c-o lingură, căci să prinde de fund, și ca să nu se afume. Când grâul a fiert, a înflorit, adecă se lățește lesne în mână și a scăzut îndeajuns, se pune de se răcește, și apoi se mestecă bine cu mâna, punându-se în el miere de albine ori zahpr pisat. Astfel pregăti, se așează pe-o tablă; dându-i-se forma tablei în grosime de 5-7 cm, cât vrea omul; se presură pe deasupra c-un strat de făină prăjită ori cafea râșnită – cine poate, și peste așternutul acesta negriu se faac cruci, săgeți, puncte, chenare cu zahăr pisat și cofeturi argintii. Cine n-are cuc e împodobi coliva o duce simplă, numai îndulcită. Colivei i se pune drept în mijloc o lumânare, care se aprinde când o sfințește preotul. La înmormântări, coliva se duce înaintea mortului, cu tot cu tipsie. Și la înmormântări, și la parahizi, tablaua cu colivă se pe-un colac.

Coliva de orez se face ca și cea din grâu; ea e obișnuită în satele unde nu se face grâul și pe lângă târguri, că-i mai lesne de făcut. Cea mai primită însă e cea din grâu, și mai ales din grâu spicuit, adecă cules de pe miriște după ce s-au ridicat de pe lanuri clăile de grâu și s-au dat vitele la păscut, dacă te învoiește feciorul boieresc. Grâul arnăut, cu bobul mare, care se cumpără din târg, e cel mai bun pentru colivă.

Coliva în unele părți se împarte între fețele bisericești, lăsându-se ceva și omului, căci e lucru sfințit; în alte părți însă se dă sătenilor de la biserică să guste din ea, de sufletul morților ori de sănătatea celor care au făcut-o. Din colivă sfințită, dusă ca jertfă, se dă și omului cu care te întâlnești, iar cea de la panahazi și morți se dă celor care au petrecut mortul” (Mihai Lupescu, Din bucătăria țăranului roman, editura Paideia, București, 2000)

Credit foto: dreamstime.com

Radu Anton Roman, despre identitatea culinară națională

 

 

Written by

Răspundeți

Check Also
2Chefs – produse artizanale by Nico Lontras și Johnny Șușală
Oare are rost să vă spun că cei doi chefi despre care scriu acum se ...