O scurtă istorie a salatelor la români

Cosmin Dragomir Articole Capra Vecinului Istorie Main article Rețete Salăți

Am fost provocat de Eisberg – iubesc salatele să scriu un articol la temă. Iată ce a ieșit:

„Amu, într-una din zile, cum ședea Spânul la ospăț împreună cu moșu-său, cu verele sale și cu alții, câți se întâmplase, li s-au adus mai la urmă în masă și niște sălăți foarte minunate. Atunci împăratul zice Spânului:

Nepoate, mai mâncat-ai sălăți de aceste de când ești? — Ba nu, moșule, zice Spânul; tocmai eram să vă întreb de unde le aveți, că tare-s bune!… O haraba întreagă aș fi în stare să mănânc, și parcă tot nu m-aș sătura.

Te crede moșul, nepoate, dar când ai ști cu ce greutate se capătă! pentru că numai în Grădina Ursului, dacă-i fi auzit de dânsa, se află sălăți de aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele și să scape cu viață. Între toți oamenii din împărăția mea, numai un pădurar se bizuiește la treaba asta. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din când în când așa, câte puține, de poftă”.

Suntem în august 1877, pe când Ion Creangă publica povestea lui Harap Alb în revista ieșeană Convorbiri Literare evidențiind, probabil pentru prima dată în literatura noastră cultă, calitățile unei salate alese pe sprânceană, cum s-ar zice. Salate se tot consumau, ba din grădini, ba din flora spontană, că de’! erau la îndemână și românul se deprinsese să folosească mai tot ce îi oferea terroir-ul. Savoarea inconfundabilă a unui ingredient proaspăt, verde,  crocant, era apreciată atât de țăranul simplu, fără pretenții gourmet, ce se mulțămea cu verdețuri aromate lângă boțul său de mămăligă, cât și la case mai mari, că doar nu de altceva se plângea doctorul Severeanu după un dejun la palatul lui Carol I: „(…) în plin sezon de vară, cu abundență de verdețuri, bucătarul a servit un potage Julienne cu ierburi uscate. Mărturisesc că n-am mâncat-o, pretextând că sufeream de dilatație la stomac” (C.D. Severeanu, Din amintirile mele 1853-1929, Editura Fundației Culturale Gheorghe Marin Speteanu, București 2008).

Ei bine, de la salățile ursului la ciorba de șalate, de la sălăturile brâncovenești la mixurile ambalate și comercializate astăzi, istoria salatelor la români este un capitol suprinzător al arheologiei gastronomice autohtone.

Istoria cultivării salatelor începe cu aproximativ 5000 de ani în urmă, în Egipt, și ajunge la noi via greci sau romani. Fără să necesite prea multe îngrijiri și fiind extrem de spornică, salata (în diferitele ei versiuni) a fost aclimatizată și adoptată facil, devenind un ingredient uzual în mai toate bucătăriile lumii.

La noi, istoria salatelor se întinde pe mai multe secole, iar cele mai vechi menționări apar într-un manuscris brâncovenesc, o colecție de rețete atribuită Postelnicului Cantacuzino, găsit la începutul anilor ’90 în arhiva Academiei Române de către cercetătoarea Ioana Constantinescu și publicat pentru prima dată în 1997 la editura Fundației Culturale Române (actualul ICR) sub titlul: “O lume într-o carte de bucate, manuscris din Epoca Brâncovenească”.

Puteți citi câteva rețete de salate de la ospățurile brâncovenești dar și continuarea articolului aici

O scurtă istorie a salatelor la români (I)

 

Written by

Răspundeți

Check Also
Gastronomia românească – multiinfluență și terroir
În septembrie va avea loc o nouă ediție Village International de la Gastronomie la Paris ...