Cu toate că ne-am însuşit, vrând-nevrând, categorisirea de „mămăligarii Europei” şi purtăm cu dispreţ povara fierturii pe umerii noştri de ultimă naţiune din zonă fără o identitate culinară asumată şi promovată, ne semeţim eroic de fiecare dată când „explodează mămăliga”¹ având puşee naţionaliste şi ultranaţionaliste când te aştepţi mai puţin. Şi în acest caz, al mămăligii, dezbaterea publică pendulează între credulii care bagă mână-n foc cum că „laboratorul din Bucegi” e ieslea lumii şi cei care ne explică că, de fapt, gastronomia autohtonă este un copil adoptat căruia trebuie să-i reamintim constant situaţia socială.
Şi cum pară-se că adevărul e la mijloc, îndrăznesc o teză: nici dacofilii şi nici cei care clamează cum că italienii, prin polenta, sunt de fapt inventatorii mămăligii, nu au nici pe departe dreptate. Şi unii, şi ăilalţi, aşa cum şi alte sute de naţii se hrăniră de milenii cu fierturi din spărtură de cereale. Pe la noi, mei. Mult mei. Apoi, de curând, că aşa-i în istorie, veacurile trec repede, venit-a porumbul pe meleaguri europene din Americi şi, după ce ne-am dedulcit la aroma şi uşurinţa cultivării lui, am prins din zbor că-i mai bună fiertura cu mălai. Şi noi, şi italienii. Că rudele noastre mediteraneene au pus mai multe ingrediente prin mămăligă – de la busuioc la cerneală de sepie – nu schimbă cu nimic polemica, ci doar îi face autori de mai multe, poate chiar şi mai gustoase, variaţiuni la temă. Dar să ştiţi că nici noi nu suntem mai prejos şi, dacă ne luăm doar după monumentala carte a lui Radu Anton Roman*, nu ne ajung degetele să numărăm felurile, de la clasica mămăligă fiartă în lapte, cină constantă a „ciobanilor şi a majorităţii ţăranilor intra şi extracarpatini, munteni, deleni, văleni ori dunăreni «dar nu şi delteni, care cu borş de peşte trăiesc»”, la mămăliga pe pături, varianta maramureşeană, mai de sărbătoare, în care vreo cinci feluri de brânză se îngrămădesc în pântecele de mălai, ori cea din Baia de Aramă, unde pe lângă unt, caşcaval, smântână şi ou îşi fac loc şi prunele, merele ori gutuile, sau cu grijită formă prăjită-n tigaie, precum chiftelele de mămăligă de pe la Sighet.
Când ajunge porumbul în Europa
Dar ca să ai mămăligă de porumb, trebuie să ai porumb. Să ne oprim niţel asupra câtorva date istorice.
Porumbul ajunge în Europa fix în 1493, adus de Columb încă din prima sa călătorie peste ocean. Începe să fie cultivat în Peninsula Iberică, iar în primii ani ai secolului al XVI-lea este atestat în Castilia, Andaluzia și Catalonia. “În jurul anilui 1520 este atestat și în Portugalia. În anii următori pătrunde în sud-vestul Franței (prima atestarela Bayonne, în 1523) și în nordul Italiei (mai ales în regiunea vestică a venețiilor, unde cultivarea sa ia avânt în anii 30 ai secolului). De aici a trecut în Panonia și Pensinsula Balcanică”**
Când ajunge la noi
Să nu vă uitați în gura lui Dinicu Golescu („Însemnările călătoriei mele”) când spune: „întâiul aducător al sămânții porumbului – Constantin Mavrocordat”. Așa cum nici cartea „De la Dragoș la Cuza Vodă, Legende Populare Românești” nu redă cu acuratețe date istorice și pune în seama lui Negru Vodă aducerea porumbului, chiar înainte să aflăm de Americi. Banul Mihai Cantacuzino, autorul al unei “Istorii a românilor” (1776) atribuie aducerea porumbului în Muntenia înaintaşului său Şerban Cantacuzino (domnie 1678-1688). “În domnia sa – spune banul – el a adus întâi în Ţara Româneasca de a semănat porumb, ce-i zic moldovenii păpuşoiu, cu care mare ajutor este ţerii, atât spre hrana norodului celui prost, cât şi spre hrana dobitoacelor, şi mai mult ajutor în vremea nerodirii grâului sau mălaiului (mei, n.m.). Mult se ajuta norodul cu această sămânţă la vreme de foamete”*** Perioada este susţinută şi de topicele cucuruzi, cucuruzeni, ce apar într-un document din secolul al XVII-lea (scris la Glodeanu, în județul Buzău, datat 1662). Şi poate nu era nevoie, dar mă mai folosesc de două citate în sprijinul informaţiei de mai sus. În volumul său dedicat capitalei, Alexandru Predescu scrie „(…)Mai ales de când țăranul valah primise, în vremea lui Șerban vodă Cantacuzino, o nouă sămânță pentru mămăligă, mai bună la gust și mai sățioasă decât meiul dacic”. **** Iar Vlahuţă, în Din trecutul nostru, ne vorbeşte despre străvechea mămăligă din mei: „Ele vedeau de casă, torceau, țeseau, creșteau copiii; bărbații, când nu erau în război, duceau la pășune hergheliile, cirezile de vite și turmele de oi, semănau în câmpiile roditoare de la poalele Carpaților grâu pentru negoț și mei pentru hrana lor – străvechea mămăligă”***** şi îl consemnează pe Cantacuzino drept descălicător (sic!) de lanuri de porumb. Prima consemnare a unei culturi de porumb din Trasilvania datează din 1611******. În Moldova porumbul apare pe timpul lui Constantin Duca (1693-1695)*******.
Articol apărut cu sprijinul MicroGreens România
Prepararea mămăliguții pripite și Românească (rețete din 1931)
Bibliografie
* Radu Anton Roman „Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti”, ed. Paideea 2001, ediţie nouă, îndelung revăzută şi mult adăugită
** Massimo Montanari, Foamea și abundența – o istorie a alimentației în Europa, Editura Polirom 2003, colecția Construcția Europei
*** Constantin C. Giurescu , Probleme controversate în istoriografia română, ed.Albatros, 1977
**** Alexandru Predescu, Dâmboviță, apă dulce…, editura Albatros, 1970
***** Alexandru Vlahuţă, Din trecutul nostru, Atelierele Grafice Socec & Co, Societate Anonimă, 1908
****** Istoria Transilvaniei, volumul II, Cluj Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2005 via teza de doctorat: Clujul renascentist, aspecte privind viața cotidiană în Cluj în secolul al XVI-lea și al XVII-lea, Alimentația și gastronomia, Lukacs Iosif
******* Radu Cristian Pandre, Cercetări privind influenţa tehnologiei şi a regimului de irigare asupra producţiei de boabe la cultura de porumb în câmpia Transilvaniei, lucrare de doctorat
Note:
¹ „Mămăliga nu va exploda niciodată” este titlul unui articol din vara lui 1989 din Le Figaro semnat de Alexandra Arbore.
Foto: cookforyourlife.org