Între rețetele de dulciuri cu fructe un loc aparte îl ocupă prăjiturile sau plăcintele cu mere, strudelul cu mere, biscuiții sau covrigii cu mere, merele la cuptor etc. Acestea sunt reminiscențe gastronomice din tradiția străveche în care mărul, simbol al cunoașterii, dar și al ispitei, reprezenta fructul vieții și al morții. La sate de Sfântul Dumitru sau de Crăciun copiii primesc în dar covrigi și mere, iar în anumite regiuni (zona Muscel, de exemplu) la moartea unui om se împodobește o creangă de măr cu turte care au diferite forme simbolice. Aceste rețete includ de obicei produse locale, mere de diferite soiuri, dar în ultima perioadă, odată cu intrarea în piața românească a produselor de import, merele românești sunt din ce în ce mai greu de găsit, inclusiv în piețele tradiționale. Exemplele de succes sunt rare, iar merele de Voinești sunt printre puținele soiuri de mere românești care încă mai supraviețuiesc în piețele din București și în unele locuri din țară. O căutare pe google de rețete ce conțin merele de Voinești va scoate la iveală faptul că sunt o categorie de produse recunoscute de cumpărători pentru calitățile lor : „Covrigei cu mere de Voinesti… ca la Voinesti, Reteta zilei. Covrigei umpluti cu mere de Voinesti, Rețeta zilei. Covrigei umpluți cu mere de Voinești, Mere coapte de Voinești, Covrigei cu mere de Voinești”.
Puțini cunosc însă povestea merelor de Voinești, de aceea în următoarele rânduri doresc să prezint viața și istoria lor socială și drumul pe care acestea l-au parcurs pentru a deveni produse de origine geografică, chiar dacă nu sunt încă atestate ca atare în sistemul european de marcare a idicatorilor de calitate. Istoria merelor de Voinești a început în anul 1950, odată cu înființarea Stațiunii de Cercetare și Producție Pomicolă Voinești la data de 1 ianuarie 1950 pe baza H.C.M. nr. 1307 din 31 decembrie 1949 (1) , la inițiativa Acad. Prof. Traian Săvulescu, directorul Institutului de Cercetări Agronomice al României, din cadrul Academiei de Agronomie(2). În urma unui studiu de mediu, s-a stabilit înființarea Stațiunii în acest sat care îndeplinea toate condițiile climaterice și de mediu pentru realizarea unei producții intensive și extensive de mere. Înainte de înființarea acestei Stațiuni de Cercetare, pomicultura era o activitate de subzistență în satul Voinești. Oamenii cultivau și înainte de acest moment mere, dar soiurile erau vechi și nu cunoșteau metodele tehnice de îngrijire a merilor, fiind expuși riscurilor climaterice.
În Voinești nu a existat colectivizare, ci doar o formă de asociere impusă de statul comunist, “Întovărășirea”, care nu a rezistat datorită faptului că satul este situat într-o zonă deluroasă și, din această cauză, suprafețele de pământ erau foarte mici și greu de gestionat. Stațiunea de Cercetare a fost înființată pe terenurile “Întovărășirii”, prin comasarea pământurilor confiscate de la săteni sau de la boierul locului. În anul 1974 Stațiunea de Cercetare deținea o suprafață totală de 627 hectare, dintre care 335 de hectare de livezi pomicole, majoritatea (200 hectare) de cultură intensivă(3). Doi ani mai târziu Stațiunea Pomicolă a primit pentru a patra oara „Meritul agricol” clasa I, pentru rezultatele remarcabile obținute în  1975(4). Stațiunea a fost gândită într-o manieră integrată: în cadrul laboratoarelor erau create soiuri hibride rezistente la boli și dăunători și competitive din punct de vedere comercial (mărime, culoare, gust), pe loturile Stațiunii erau testate aceste soiuri pentru producție industrială și randamentul lor în funcție de tipul de plantație (intensivă sau extinsivă) și tot în cadrul Stațiunii, în secția de industrializare a fructelor, merele erau distilate și se testa posibilitatea obținerii de sucuri sau concentrate din măr. Soiurile cu rezistență genetică atestate de-a lungul timpului au fost: Frumosul de Voinești, Deliciosul de Voinești(5), Pionier (omologat în anul 1985): Voinea (1985); Generos (1985); Ciprian (1998); Luca (2006); Pomona, Chindia și Dyscoprim (omologat în anul 2008) și soiul Dacian (omologat în anul 2010).(6)
După producerea noilor soiuri în laboratoarele Stațiunii, cercetătorii au hotărât realizarea de loturi experimentale în livezile sătenilor, lângă terenurile care erau în proprietatea statutului, unde era aplicată tehnologia îmbunătățită în laboratoarele de cercetare. Potrivit cercetătorului principal al Stațiunii, misiunea lui a fost să popularizeze, la nivelul comunității, tehnicile de îngrijire modernă a pomilor. Pentru aceasta au fost instruiți întâi inginerii, specialiștii formați deja în meseria pomiculturii, și apoi locuitorii din satele comunei Voinești. Oamenii au început să aplice noua tehnologie, mai întâi sub supravegherea atentă a specialiștilor, apoi aplicând singuri ceea ce învățaseră.
Localnicii erau chemați la Căminul Cultural din sat unde cercetătorii țineau „cursuri” despre îngrijirea pomilor utilizând mijloace agricole moderne. Aceste „cursuri” au fost parte a unui proiect de dezvoltare locală. Unii locuitori s-au arătat foarte activi și dispuși să învețe, fiind preocupați să afle toate informațiile necesare unei producții mai bune, fără a ține cont de diferențele de gen sau de vechile cunoștințe pe care le aveau despre creșterea și îngrijirea pomilor . Alți locuitori însă au fost sceptici la începutul aplicării noilor tehnologii, dar cu timpul chiar și aceștia și-au însușit tehnica cultivării mărului pentru a obține cantități mari la producție. Marea provocare a specialiștilor a fost să treacă de credințele animiste ale locuitorilor. Potrivit credințelor tradiționale, pomii sunt asemenea oamenilor, ruperea sau tăierea unei ramuri fiind văzută ca o agresiune fizică sau ca o „pângărire” a corpului plantei:
„La unul dintre ei când m-am dus să-i arăt cum se lucrează i-am pus foarfeca în mână. «Taie de colo» îi tremura mâna «Nu». N-avea nici o siguranță pe mână. Alții pe drum treceau spuneau «Uite bă că-ți batjocorește pomii». O femeie, de aici din Voinești, mă duceam cu inginerii care veneau la instructaj, cu tăietorii.…Era una Marina. Eram cu toți inginerii roată în jurul meu și le făceam demonstrație…în pom aveam un laborant suit, un tehnician de-al meu pe care îl îndrumam și îi explicam la fiecare tăietura de ce o facem și care e scopul, motivația biologică. Liniște completă. Și deodată o rumoare, un zgomot în jurul meu. Când m-am uitat am văzut-o pe Marina cu toporul. Venise să mă taie. Mă dusesem în livada ei, fără știrea ei, fără voia ei, știind că îi fac bine, nu rău, dar alt vecin i-a spus «Du-te că îți taie pomii, îți distruge pomii inginerul Moruju.» N-a putut să ajungă la mine pentru că eram înconjurat de ingineri, de vreo 40 de ingineri care erau la instructaj acolo la mine. Ca să am liniște am coborât din pom, oamenii au legat-o, au ținut-o de mâini, au fotografiat-o, am lăsat-o acolo și am plecat în altă livadă că toate erau la fel neglijate. Toamna a venit femeia la mine și mi-a spus «Domn’le inginer, mai veniți cu colegii dvs. ăia mulți și faceti experiență pe toată livada mea fiindcă numai pomii pe care îi tăiaseți dvs. numai ăia mi-au rodit ca lumea. Vă dau și un litru de țuică, domnule inginer” (bărbat, 91 de ani, cercetător pomicol).
Pop Simion, într-un extras din „Paralela 45” intitulat „Măria sa mărul” descrie principalele faze de asimilare a informațiilor primite de săteni de la specialiști: „La început, țăranii dâmbovițeni au privit cu un ochi rece tot ce demonstra stațiunea ( «Ne învățați să fim ceea ce suntem de sute de ani ?» replicau) ; erau gata să ne respingă pentru insistențele noastre. Vine faza a doua, când lumea începe «să prindă gust» de pomicultura făcută cu artă ; toată ziua, bună ziua cu «Să trăiți» și pălăria scoasă, să afle câte în lună și-n stele. În sfârșit faza a treia (când vine milionul și-ți intră în bătătură autoturismul personal) ; starea de «cuprindere» îi pune pe acești țărani dâmbovițeni în situația de a se bate pe umăr cu inginerul cercetător…” (7)
Au existat două niveluri de circulație a informației despre metodele de producție pomicolă. Primul nivel a fost unul pe verticală, de la specialiști la localnici, iar al doilea nivel a fost pe orizontală pe de o parte între săteni, iar pe de altă parte între specialiștii din domeniul pomiculturii. Transmiterea informațiilor de la specialiști la săteni a avut loc așa fie voluntar, fie involuntar, iar această circulație a informație a generat transmiterea prin mimetism a „cunoașterii” la nivelul comunității. Schimbul de experiență dintre specialiști a depășit granițele naționale, fiind acceptat și chiar încurajat de reprezentanții Partidului Comunist. Astfel, satul Voinești a devenit, dintr-un mic sat de tăietori de lemne, un laborator experimental pentru politicile de dezvoltare ale statului comunist, mândrie națională, zona fiind numită „California României”:
„Au venit aici americanii, au venit francezii. Cu americanii am lucrat fiindcă au văzut zona și în Stațiune unde lucram au gasit partea științifică, preocuparea pentru creerea de nou, mai bun, mai bine. Am lucrat cu americanii vreo 4-5 ani de zile. Am lucrat cu nemții la fel. Au venit tot ei să ne…, nu ne-am dus noi peste ei. In 1970 profesorul Stefan, care lucra la Academie și era și ministru, a fost și Ministrul Agriculturii mi-a adus în Stațiune în ’70 o familie de americani. Haff, el, soția și fiica lui. Și au mai venit și alții. Și am lucrat cu ei în Stațiune. I-a adus ministru aici la mine și îmi spune :  «Să lucrezi cu Haff». E i-am spus «Nu». El a venit cu servieta, iar eu am tot laboratorul pe care el o să-l vadă, o să lucreze, o să….N-aduce nimica, în schimb o să ia de la noi tot ce e bun. Iar Stefan mi-a spus așa, ministrul : «Domnule Moruju, lucrează cu el. Lucrează cu el pentru că e venit de Sus». Ăla venise prin Ambasadă, prin relațiile cu străinătatea. Și silit a trebuit să lucrez cu americanul, cu americanii. Și a prins drag de Stațiune și de Voinești americanii. Am si acuma să vă arăt scrisori din America, venite de curând, care mai trăiesc dintre ei nu uită Voineștiul. Astăzi Voineștiul e numit…, bazinul ăsta din jurul Dâmboviței, până la Malu cu Flori și mai jos încoace până la Dragomirești, e considerată California României, Mica Californie a României aicea. Și mai rămas, după o săptămână de lucrat cu ei m-am apropiat de ei și am văzut că sunt cinstiți, corecți. Veneau din America prin avion, îmi aduceau exhicatoare cu polen pentru încrucișări de soiuri noi. Și asta nu era puțin lucru. Adică contribuiau, adică eu credeam că vin numai să fure. Dar el a și adus. Deci colaborarea cu americanii ne-a prins foarte bine nouă. Ăla era profesor universitar și lucra pe scară în livadă ca și laboranții mei. Deci am adus străinii. Dup-aceea nemții. La fel și cu ei am procedat. M-am dus și eu la ei. Deci am avut deschis drumul spre tehnologia modernă, m-am dus și eu la ei și am văzut cum lucrează dar era probleme pe care le dezvoltam, le faceam și eu aici la Voinești. Și tocmai asta i-a adus pe ei, când au văzut volumul de lucrări și rezultatele de la noi au luat și ei, știința așa se răspândește. Și asa a ajuns Voineștiul ca dintr-un sat unde oamenii plecau la păduri să taie lemne și să transporte cu căruțele, că astăzi produc și tot ce vedeți e făcut pe mere. N-a fost altă sursă. N-a fost petrol, n-a fost construcții, numai mere. Și aia înseamnă pentru copii să meargă la școală mai bine plătiți, ei să se hrănească mai bine, să ajungă modernizare, la mașini în curte fiecare. Asta am dat eu țării, asta am făcut. Și asta este istoria Voineștiului.” (bărbat, 91 de ani, cercetător pomicol).
Stațiunea a devenit în scurt timp foarte importantă pentru conducerea de partid de la aceea vreme, beneficiind de atenția specială a acesteia, ai cărei membrii veneau în vizite periodice la stațiune așa cum se poate observa și în fotografiile de mai jos.
 

Mai mult, în Voinești a fost înființat un Liceu Agricol în care urmau să învețe noile generații de pomicultori. „Istoria acestei școli începe în anul 1955, când domnul profesor doctor docent Nicolae Ștefan a înființat pe lângă S.C.D.P. Voinești, Școala Profesională Pomicolă, care datorită transformărilor ce au avut loc, în 1962 devine Școala Tehnică Horticolă, în 1966 Liceu Agricol, iar începând cu anul 1991 s-a transformat în Grup Școlar Agricol. În 1955 realizarea acestei unități de învățământ a reprezentat un autentic progres pentru că a dat posibilitatea ca înșiși cercetătorii stațiunii să țină lecții la materiile de specialitate, corpul profesoral fiind astfel la curent cu rezultatele cercetării științifice, iar elevii au putut face practică în cele mai bune unități de cercetare și producție. Așa s-au format numeroase eșaloane de muncitori calificați și tehnicieni în viticultură, pomicultură, legumicultură și candidați la învățământul superior horticol, viitori lucrători la cel mai înalt nivel în domeniu.” (9)
Consider că toate aceste acțiuni la nivelul comunității Voinești fac parte dintr-un plan integrat de dezvoltare locală al cărui scop a fost acela de a crea muncitori calificați pentru terenurile Stațiunii, dar și producători rurali care să furnizeze fructele produse sistemului de colectare și distribuție centralizat al Statului. Acest plan integrat de dezvoltare rurală corespunde periodei istorice identificată de Marc Mormont cu cea a „satelor de producție” și unui proces de deteritorializare care distruge agricultura țărănească și descalifică valorile și cunoașterea tradițională. (10)
Așadar, viața socială a merelor de Voinești începe în cadrul Stațiunii de Cercetare și Producție Pomicolă care, pe lângă rolul de cercetare și inovare în agricultură, a avut și rolul de Fabrică, ca parte a industrializării procesului de producție a merelor. Scopul final al muncii de cercetare trebuia să fie randamentul la hectar, îndeplinirea „planului cincinal”, dar și producerea unor fructe destinate consumatorului urban din ce în ce mai numeros datorită industrializării și urbanizării forțate.
În continuare voi prezenta însă câteva tipuri de „glorificare” a zonei Voinești, importante din perspectiva prezentării modului în care a apărut „mitul” sau „brandul” merelor de Voinești. Primul tip de „glorificare” s-a realizat prin „înrădăcinarea” culturii pomicole din zonă în istoria locului și în tradiția voievodală. Așadar, proiectul de dezvoltare rurală din Voinești este legitimat prin apelul la tradiția locală de cultivare a fructelor și ideea de continuitate a îndeletnicirii, devenită o veritabilă meserie. De altfel, acest tip de legitimare a realităților de la acea vreme prin apelul la istorie este specifică regimului comunist.
Cu toate acestea, tradiția și legătura cu trecutul și istoria joacă un rol important și în noile tehnici de marketizare a alimentelor, fiind o amprentă ce conferă unicitate produsului de origine protejată sau de indicație geografică și elementul de diferențiere față de alte produse similare. De asemenea, apelul la tradiție și istorie întărește convingerea unei calități deosebite, prin evidențierea acumulărilor progresive de cunoaștere, opuse cunoașterii impuse prin eliminarea experiențelor anterioare.
Astfel, Acad. Constantin Giurescu în articolul „Vechimea livezilor în România” consideră că „la Voinești, de pildă, care e amintit documentar pentru prima oară la 27 august 1582, într-un act dat de Mihnea voevod în Târgoviște, dar care, cum arată însuși acest act, e mai vechi – după părerea noastră el exista și în veacurile anterioare probabil chiar înainte de întemeierea Țării Românești – la Voinești așadar constatăm existența livezilor la începutul secolului al XVII-lea. Într-adevăr, un document din 13 martie 1515, de la Radu Mihnea, emis tot în Târgoviște, întărește lui Mihai vătaful și fiilor lui «ocină la Voinești, partea lui Tudor și a fiilor lui, toată, oricât se va alege, din câmp și din pădure, și din vatra satului și din vadul de moară și de peste tot hotarul și din curmătură și din livezi», pentru că Tudor n-a putut plăti o datorie a sa de 7700 de aspri către Mihai vătafu timp de zece ani. Ceea ce înseamnă că livezile constituiau o parte din hotarul satului… După cum se vede, livezile de pomi au o veche tradiție la Voinești, așa încât nu e de mirare că s-a ales această localitate spre a se întemeia o stațiune experimentală pomicolă, stațiune care după un sfert de veac de activitate, se mândrește cu remarcabile rezultate, unul dintre aceste rezultate fiind și o nouă și excelentă varietate de măr «Frumosul de Voinești»”. (11)
Această legătură a culturii mărului la Voinești cu trecutul este întărită de I. L. Georgescu în articolul „Voinești, veche vatră a pometului dâmbobițean”: „Bogata livadă de azi a Stațiunii Voinești ca și acelea ale țăranilor de azi, nepoții moșnenilor pomeniți în documente care apar în lumina istoriei ca o verigă a unui lung lanț care ne duce adânc în trecutul istoric al plaiurilor dâmbovițene. Cu drept cuvânt Valea Dâmboviței e valea livezilor” (12). De altfel, moșnenii de ieri și țăranii de azi sunt muncitorii agricoli de mâine, într-o evoluție naturală a istoriei în care tehnologia este instrumentul de salt calitativ spre „omul nou” din proiectul de dezvoltare rurală socialist.
Un alt tip de „glorificare” este legat de realizările cercetării pomicole din zonă și de „profesia” de pomicultor. Pop Simion, într-un extras din „Paralela 45” scria: „Mă duc să văd mărul la el acasă, în matricea sa genetică…. Dâmbovița e «fructiera țării»… Suntem în bazinul mărului, ca să scot în relief fructul rege, acest mare personaj al versantelor cu pomi… De douăzeci și cinci de ani ființează aici o minusculă cetate a științei….Trăim între pomi, cu pomii și, în bună măsură, pentru pomi…. În asta constă misiunea noastră de „meșteri ai livezilor”, cum ne place să ni se zică… Avem și o marcă de fabricație, un simbol înregistrat ca atare care ne însoțește produsele pe itinerarii externe. Este vorba de un pom rămuros, desenat într-o manieră Gauguin (din perioada tahitiană) în a cărui coroană tronează un măr superb. E chiar Frumosul de Voinești, unul dintre “patentele” noastre omologat ca soi și înscris astfel în tabelele internaționale ; e odrasla originală, bine definită și configurată genetic, de mare competitivitate, larg cunoscută în lume… Adevărat tezaur vegetal ; motiv de mândrie, nu numai pentru că suntem păstrătorii lui, ci chiar autorii acestui muzeu viu.”(13)
„Glorificarea” zonei Voinești este realizată și din perspectiva succesului politicii de dezvoltare rurală implementată de statul comunist în acea perioadă. Profesorul Constantin Chiriță în articolul „Contribuțiile necesare ale științei solului la dezvoltarea pomiculturii românești” accentuează acest succes: „Este o adevărată încântare să privești cum nu numai gospodăriile colectivității socialiste, ci și țăranii buni gospodari în grădinile lor își însușesc opera stațiunii, cultivând soiuri alese, creație a stațiunii și aplică tehnologiile avansate de cultură, larg și insistent difuzate de stațiune. La Voinești, care se dezvoltă urbanistic atât de impresionant, afli că totul este “făcut din mere” : casele tot mai frumoase și mai impunătoare, și toate ale vieții oamenilor, până la învățătură în școli mai departe a copiilor și tinerilor ; că totul crește și înflorește la Voinești în ritm alert de progres, practic “numai din mere” – așadar, din hărnicia oamenilor, îndrumată creator de luminile și darurile stațiunii”.(14)
Un ultim tip de „glorificare” este realizată din perspectiva „mândriei naționale” și a succeselor internaționale înregistrate de „produsele” acestei zone. „Nu-s evenimente științifice mai importante, congrese, simpozioane sau consfătuiri la care colaboratorii stațiunii să nu fie invitați pentru comunicări. Amintesc, dintre acestea, cele de la Nisa, Maryland, Moscova, Viena sau favoarea de a ni se acorda o bursă FAO de lungă durată în Italia și o recent vizită de informare tehnică a unuia dintre colaboratori în Franța” „Deși soi străin, Ionathanul a găsit la noi, pe Valea Dâmboviței, locul ce-I trebuia. Ca la el acasă în America. S-a adaptat de parcă aici s-ar fi trezit. Îi convine pământul și clima. Merele de la el de acasă din California nu pot fi mai frumoase ca cele de pe valea noastră”. (15)
Concluzii
Viața și istoria socială a merelor de Voinești reflectă (într-o anumită măsură) dinamica economică, socială și politică din societatea românească. Practicile economice și sociale atașate acestor produse vorbesc despre societatea contemporană, despre agenda dezbaterilor privind calitatea produselor alimentare, despre fricile colective, despre nevoia de identitate și origine, despre valorizarea corpului și a sănătății, despre efectele globalizării, despre stil de viață, despre cunoaștere, despre sisteme de producție, distribuție, certificare, etichetare, despre dezvoltare locală și sustenabilă, într-un cuvânt, despre cultură. To be continued.
Bibliografie:
Isac, I, 25 de ani de muncă și creație în pomicultură, Redacția Revistelor Agricole, București, 1974
Istoria comunei Voinești, accesat pe 20.12.2010
Mormont, M, Globalisations et écologisations des campagnes Études rurales 2009/1, No 183, pp. 143-160
Stațiunea Pomicolă Voinești la 60 de ani, Gazeta de Voinești, Nr. 20, Noiembrie 2010, accesat la http://www.primarievoinesti.ro/pdf_files/gazeta20.pdf, pe 20.12.2010
Șerboiu, L, Stațiunea de cercetare și producție pomicolă Voinești la aniversarea a 50 de ani de cercetare științifică și dezvoltare 1950-2000, Editura Domino, Târgoviște, 2000.
Note:
1. I Isac, 25 de ani de muncă și creație în pomicultură, RedacțiaRevistelorAgricole, București, 1974, p.9
2. L Șerboiu, Stațiunea de cercetare și producție pomicolă Voinești la aniversarea a 50 de ani de cercetare științifică și dezvoltare 1950-2000, Editura Domino, Târgoviște, 2000, p.24
3. I Isac, op. cit., p.13
4. Istoria comunei Voinești, accesat la http://www.primarievoinesti.ro/htm_files/istoriacomuneivoinesti.htm, pe 20.12.2010
5. Ibid.
6.Stațiunea Pomicolă Voinești la 60 de ani, Gazeta de Voinești, Nr. 20, Noiembrie 2010, accesat la http://www.primarievoinesti.ro/pdf_files/gazeta20.pdf, pe 20.12.2010
7. I Isac, op. cit., p. 489
8. Ibid, p. 232.
9. Ibid, p. 233
10. Liceul Voinești, accesat la http://www.liceulvoinesti.ro/istoric.html, 20.12.2010.M. Mormont, “Globalisations et écologisations des campagnes”, Études rurales 2009/1, No 183, pp. 143-160, p 145
11. I Isac, op. cit., p.484
12. Ibid, p. 509
13. Ibid, p. 490
14. Ibid, p. 492
15. Ibid, p. 490
Foto: anunturi-agricultura.ro

Despre caviarul românesc, prin ochii unor călători străini