Țineți minte bancul în care profesoara le zice copiilor să nu mai spună albinuțe, fluturași sau musculițe, ci albine, fluturi, muște; iar Bulă, când e întrebat ce insecte știe, răspunde, sigur pe sine, gărgără? Profesoara are dreptate, în felul ei, dacă vrea să le predea denumirile speciilor ca-n atlas, fără vreun sufix al drăgălășeniei sau al simpatiei. Dar, dacă doamna intenționează să-i dezvețe pe copii de năravul diminutivării, ca într-un fel de înțărcare lingvistică?
Obsesia românului pentru diminutive, de care pomenea profesorul Vintilă Mihăilescu într-un recent Haihui, este, în mare parte, obsesia intelectualului român pentru diminutive. Și, ca obsesia să își merite numele, hai să mai insistăm asupra subiectului și aici-șa, la raionul food.
Asemeni multor spirite rafinate și distinse, mulți gastronomi strâmbă din nas la auzul vorbulițelor din bucătărie sau salon(aș): ciorbiță în loc de ciorbă; văcuță în loc de ditai vaca; idem ficăței, slăninuță, mămăliguță, ca și celebrul platouaș… Ce-i drept, nu pot fi redresați termeni precum vrăbioară, dovlecel sau perișoară, fără să li se schimbe complet sensul. La fel e cu lingurița, căreia nu-i poți spune lingură, mai ales când exprimi o măsură de sare sau ulei, fără teama de a strica rețeta. Idem furculița, care e o furcă mai mică (de furajat oamenii). Și, dacă ești cu adevărat gourmet, ții la distincția dintre cimbru și cimbrișor, dintre mușchi și mușchiuleț, somn și somotei…
Să ne amintim că româna are multe substantive care provin din diminutive străvechi, multe de origine latină. Unele sunt mai puțin evidente, precum picior, fecior/fecioară, miel, ulcior. Altele, precum omulețul (din gât) sau lingurica (din piept), își vădesc mai ușor caracterul diminutival. Oare n-ar fi fost româna mai ambiguă și – poate chiar – mai searbădă, dacă strămoșii noștri și-ar fi cenzurat tendința sufixării? Cum i-am fi zis nevăstuicii? Veveriței? Dar pătrunjelului?
Diminutivele nu-s ceva de rușine, dimpotrivă. Ele sunt o bogăție – poate chiar o virtute – a limbii. Diminutivele sunt o problemă pentru români, pentru că românii le (mai) au! Engleza, care domină cultural lumea de azi, nu diminutivează. Franceza mai păstrează urme ale unei epoci încă neconstrânse de academism, clasicism și alte centralisme: fillette (fetiță) de la fille și ourson (ursuleț) de la ours sunt poate cele mai uzuale sufixări diminutivale franțuzești. Ar mai fi și mademoiselle, dar acolo devierea semantică e bine statornicită. Vrem să ne purgăm și noi limba de așa o bogăție? Să ne amputăm organul diminutivării?
Cărturarii „luminători ai neamului” din secolul XIX deplângeau, la rându-le, meteahna diminutivelor, cum că ar fi tipică slugilor, mai ales a robilor țigani (care diminutivau, putem intui, tocmai ca să facă în voie coniței și conașului, duducii și domnișorului). Deci era nedemn, pasămite, pentru un cetățean onorabil, „apropitar și alegător”, să pocească vorbele ca orice „coate-goale”.
Da, reacția anti-diminutive este și azi de natură politică și exprimă voința hegemonică a unei pături superioare, cu pregătire și venituri peste medie, o clasă de auto-impuși tartori ai limbii. Cam ceea ce îi dezgustă pe chef-ii școliți la înaltele școli din străinătate – le displace și corporatiștilor vorbitori de romgleză. „Abuz de diminutive” este formula acuzatoare. Ea se întâlnește, în general, în următoarele situații
• Parenting (sau, vorba cuiva, la „mămicuțe și bebeluși”): Mamele, bunicile și bonele tind să-i cocolească pe copii cu vorbulițe dulci, afectuoase. Tendința de a-i vorbi copilului cu mânuță și degețel e normală, câtă vreme, într-adevăr, la el totul e în format mini: și mânuța, și piciorușul, și căciulița și (scuzați) căcălica. Dar, prin contagiune, totul diminuează în acest mommy talk: parcul devine părculeț, banca – băncuță și tot așa. Acum e momentul să facem observația cea mai importantă a articolului, despre o chestiune pe care o subînțelegem și o trecem la elementare, dar care merită etalată și contemplată cu multă atenție. În principiu, diminutivele exprimă dimensiunea mică, redusă, vorba aceea – diminuată. Proprietatea lor miraculoasă este că pot, în anumite contexte, să capete conotații afective, de duioșenie și chiar dragoste. Pe principiul „micuț = drăguț”, diminutivarea exprimă un soi de adorație prin miniaturizare. Revenind la mommy talk-ul doldora de diminutive: aici criticile au un rost pedagogic. Excesul de diminutive, se spune, îi nărăvește pe copii. Inevitabil, ei vor afla că aceea e o mână, nu o mânuțică; și e mai bine să o afle din timp, de la părinte.
• Servicii publice. Aveți cumva cinzeci de bănuți? Trei leuți să-mi dați… sunt replici clasice de casieră. În articolul citat, V. Mihăilescu raportează formula colețel uriaș (oximoron numai în aparență; coletul nu e diminutivat din pricina dimensiunilor, ci din simpatie); și ipotezează, ca mecanism psihologic, „un soi de mămoșenie care semnalează apropierea între oameni, familiaritatea”. Un oarecare ecart merită aplicat diminutivelor ospătărești: ciorbița, berbecuțul, roșioarele etc. Nu atât servilism e în tendința purtătorilor de platouaș, cât dorința de a eufemiza, de a-și orna oferta din vorbe. Să ne punem în pielea ospătarului, pe care etica negustorească îl obligă să fie curtenitor cu clienții. Având la masă o doamnă sofisticată, de pildă, sau un intelectual eterat, ei găsesc nepotrivit să recomande ciorbă de vacă sau tocană de porc (în loc de ciorbiță sau tocăniță, de văcuță, respectiv purcel). De data asta, diminuarea glisează din nou dinspre cantitativ spre calitativ, dar cu o conotație de eleganță și urbanitate.
• Gospodinele. Diminutivează copios, dar cu grație, umor și noimă. Fără epatarea care îi deranjează pe unii mai pretențioși. Despre o carne, dacă gospodina spune spune că e slăbuță, înseamnă că mda, are ceva grăsime în ea, dar nu prea mult. O smântână, dacă e definită grăsuță, înseamnă că are deja destulă substanță grasă, cât s-o facă gustoasă (sau spornică la gătit, după caz). Aici fac din nou o paranteză, ca să relev o altă proprietate unică a diminutivelor în română: funcționează și la adjective. Mă rog, și la adverbe (repejor, târzior etc.), pentru a realiza reglajul fin. Frăgezimea anumitor mușchi (mușchiulețul, vrăbioara), vârsta animalului tranșat (văcuță, purcel, berbecuț) – sunt grade măsurabile, concrete, pentru care diminutivele îndeplinesc, mai întâi de toate, sensul propriu. Virate spre calitativ, „cuvințelele” gospodinelor au darul de a exprima efecte și afecte graduale, mai ales într-un domeniu așa de bogat în savori și nuanțe cum e cel culinar-alimentar. Dacă vecina îți spune despre o smântână de la market că „nu e chiar ca de la producător, dar e bunicică”, ea stabilește o modalizare greu de exprimat altminteri.
Aș vrea să atrag atenția asupra pericolului de a ne sărăci limba, cenzurând-o, dintr-un soi de intransigență lingvistică fără temei. Dacă am iubi cu adevărat limba română, am prețui capacitatea ei de a deriva prin afixare și am prinde, poate, gustul diminutivelor, cu multiplele lor degradeuri.
(Notă: am pomenit că diminutivele, atunci când glisează spre calitativ, funcționează ca meliorative sau eufemisme, adică sunt puse să zică de bine, să dreagă impresia. Sunt însă contexte în care, dimpotrivă, diminutivul depreciază, degradează, chiar jignește. Un literat catalogat scriitoraș sau un creator de modă făcut croitoraș resimt aceste sufixări ca atacuri la persoană.)
Diminutivele sunt în pericol. Jindul unora după „o țară ca afară” îi face pesemne să-și dorească și o limbă mai regularizată, precum acelea care și-au pierdut magia în decursul secolelor, prin asanări politico-lingvistice. Așa cum protejăm ursul brun din pădurile patriei, ar trebui să ne protejăm și diminutivarea, ca o particularitate prețioasă a limbii. Așa cum am exterminat zimbrul, am greșit eliminând, aproape definitiv, augmentativele. Pasămite, pentru că sună prea țărănește, bădărănește și lipsit de distincție (vai, monșer!), ne-am extirpat organul care transforma, de pildă, nasul în năsoi și porcul în porcan. Și augmentativele sunt pline de minunății! De exemplu, augmentarea schimbă genul: piatră la feminin derivă în pietroi (care, de fapt, este neutru, pietroi – pietroaie, dar tot schimbare de sex se cheamă că este!). La fel, masă generează măsoi și casă – căsoi. De parcă vocabulele ar primi hormoni masculini! Că potența augmentativă nu ni s-a stins de tot – stă mărturie, totuși, substantivul viloi, derivat (tot cu transsexuare) din vilă, oarecum recent. De obicei despre viloi se spune că e de neam-prost. Poate că așa a și supraviețuit, sub pavăza unui calificativ mai de rușine.
Dar cum să te rușinezi de așa o bogăție? Cum să te lepezi de tot acest patrimoniu cultural?!
