Produsele tradiționale – abordări teoretice, percepții și reglementări

   Suntem în perioada sărbătorilor Pascale şi, în goana după cumpărături pentru pregătirea mesei festive, grija pentru calitatea produselor se accentuează şi se repetă ciclic, în fiecare an, de Paşte şi de Crăciun. Obsesia pentru respectarea tradiţiei se activează brusc iar alimentele devin expresia identităţii, dar şi instrumente pentru punerea în scenă a acesteia. Antropologii culturali reliefează faptul că produsele tradiţionale sau produsele locale sunt asociate cu “timpul sacru” al sărbătorii, în timp ce produsele anonime sau cele industriale corespund “timpului profan” al cotidianului. În perioada recentă, dinamica consumului alimentar integrează puternic produse de mai multe tipuri, naturale, ecologice, tradiţionale sau locale. Identificarea şi reprezentarea pe care un consumator o are despre un loc sau despre o metodă de producţie pot să-i apară ca demonstraţia unui produs autentic. Aceste elemente şi altele din sectorul producţiei conduc la dezvoltarea practicilor de etichetare care, sub forme diferite, au ca obiectiv să furnizeze consumatorului o garanţie, să autentifice existenţa unei legături între produs şi spaţiul de provenienţă, pentru a proteja acest produs de eventuale contrafaceri. Astfel, produsele alimentare locale par a avea o mai mare valoare ca indicator pentru identitatea culturală locală şi tradiţională, decât ca etichetă de marketing.[i] Asistăm, astfel, la transformarea unui produs alimentar într-un obiect patrimonial. Patrimonializarea înseamnă voinţa de a transmite o moştenire, de a asigura o continuitate.[ii] Produsele de tradiţionale sau cele de origine geografică sunt produse de patrimoniu, fie el naţional sau local. Prin intermediul lor, cunoaşterea se trasmite vertical, fie între părinţi şi copii, fie între producători şi consumatori. În procesul de patrimonializare, un produs alimentar etichetat devine un produs cu o valoare specială, recunoscut şi apreciat de un grup mai mare de oameni din afara comunităţii.[iii] În cadrul acestui proces, patrimoniul de mediu şi cel cultural sunt strâns legate deoarece o resursă de mediu nu există şi nu ar putea fi identificată fără a fi mobilizată de cunoştinţele tehnice, de valorile sociale şi de reprezentările care o pun în valoare.[iv] Noţiunile de patrimoniu şi de teritoriu sunt legate prin faptul că se referă la o proiecţie temporală de lungă durată. Produsele alimentare trebuie considerate în principal ca rezultatul unui proces care mobilizează resurse, competenţe şi practici distincte, decât ca nişte simple produse. Produsele  locale sunt percepute ca fiind legate de tradiţie şi identitate: resursele de mediu, cunoştinţele şi practicile mobilizate marchează unitatea comunităţii care le-a produs şi diferenţa faţă de comunităţile vecine. În acest context, produsele locale şi cele tradiţionale sunt prin excelenţă bunuri de patrimoniu. Produsele alimentare au un rol esenţial în căutarea şi construcţia identităţii personale în procesul de “individualizare”. Aceasta confirmă afirmaţia lui Braudel “wine is not just wine“.[v] Într-o lume în schimbare, produsele alimentare joacă un rol important pentru oameni şi societate în reconstrucţia referinţelor identitare. Alimentele îndeplinesc şi alte funcţii decât aceea de a satisface nevoile fiziologice, ele produc emoţii şi trimit la valori şi repere împărtăşite, având aşadar şi funcţia de socializare. Consumatorii vor căuta astfel produse cu identitate puternică, fie prin valorizare accentuată a produselor renumite, fie prin revitalizarea anumitor tradiţii sau a produselor tradiţionale. Identitatea “vinde” bine atâta vreme cât consumul produselor autentice furnizează un anumit sens oamenilor, care sunt mai mult decât nişte simpli consumatori, sunt “căutători” de identitate şi valoare asociată ei.   Dar ce este un produs tradiţional românesc? Vintilă Mihăilescu în cartea Scutecele naţiunii şi hainele împăratului remarca faptul că „pentru cumpărători, eticheta de „produs tradiţional” şi, mai rar, aceea de „produs local” au semnificaţia de valoare adăugată. Ele sugerează naturalul, autenticul, gustul şi aromele copilăriei, sănătate şi prospeţime, adică tot felul de promisiuni intime înfipte adânc în inconştientul colectiv”[vi] Răspunsurile la întrebarea “După părerea dvs. care sunt caracteristicile definitorii ale unui produs tradițional românesc?”[vii] evidențiază faptul că, pentru majoritatea oamenilor, moștenirea de la generațiile anterioare, locul de producție și metoda folosită sunt cele mai importante criterii care definesc produsele tradiționale. Rezultatele dovedesc o cunoaștere bună a ce înseamnă ideea de tradiție, fără a se acorda o importanță prea mare recunoașterii oficiale prin sistemul de certificare a calității.       Din dorința de aprofundare a gradului de cunoaștere a produselor tradiționale, dar și cu scopul de a identifica lista produselor tradiționale din mentalul colectiv, în anul 2012 am realizat topul produselor tradiționale românești. Este important de menționat faptul că răspunsurile au fost generate pe baza unei liste furnizate, unde am strecurat intenționat produse care, din punct de vedere al definițiilor, nu reprezintă această categorie. Rezultatele sunt departe de a fi suprinzătoare, sarmalele și mămăliga plasându-se pe primele două locuri. De remarcat rezultate oarecum suprinzătoare: prezența în top a băuturilor și locul 10 ocupat de mici/mititei.     Dincolo de percepţia generală a populaţiei există părerile specialiştilor din diferite domenii, care pot influenţa în mare măsură ceea ce se comercializează şi se consumă în sistemul alimentar. În procesul practicilor de etichetare a produsele alimentare un rol important îl joacă autorităţile naţionale şi internaţionale care emit definiţii juridice, mai mult sau mai puţin inspirate din teoriile de patrimoniu, mai mult sau mai puţin coerente unele cu altele, dar care au scopul de a furniza o bază legală pentru comercializarea şi consumul alimentelor. În România, produsele tradiţionale au fost reglementate de Ordinul Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale Nr. 724/2013. Potrivit acestul Ordin, produsul tradiţional este definit în acest sistem de identificare ca: “produs alimentar fabricat pe teritoriul național și pentru care se utilizează materii prime locale, care nu are în compoziția lui aditivi alimentari, care prezintă o rețetă tradițională, un mod de producție și/sau de prelucrare și un procedeu tehnologic tradițional și care se distinge de alte produse similare aparținând aceleiași categorii”.[viii] Acelaşi Ordin defineşte tradiţionalitatea ca fiind: „elementul sau ansamblul de elemente prin care un produs se distinge de alte produse similare aparținând aceleiași categorii; tradiționalitatea nu poate să se limiteze la o compoziție calitativă sau cantitativă ori la un mod de producție stabilit printr-o reglementare comunitară sau națională ori prin standarde voluntare; totuși această regulă nu se aplică dacă reglementarea sau standardul respectiv a fost stabilit în vederea definirii tradiționalității unui produs”. [ix] … Continuă lectura Produsele tradiționale – abordări teoretice, percepții și reglementări