Știți bancul ăla cu „ce țară frumoasă avem, păcat că-i locuită”? Așa și cu mâncarea: ce preparate fabuloase avem, dar să vezi cine le consumă. Spoiler: Dacă faci parte dintre cei care cred în existența unui laborator secret în Bucegi și că între Carpați e ieslea lumii, te rog mult să părăsești degrab pagina + dislike & adio! Mulțumesc anticipat. Fertil sol are națiunea în aceste tot mai lungite vremuri de tranziție de se născură, făcură și înmulțiră excesiv  (și apărură masiv simultan cu netul & rețele de socializare) dacopații și dacofilii. Că naționaslim, ultranaționalism și antinaționalism sunt „isme” ceva mai vechi decât 2.0. Și atât de încăpător este netul, încât e loc pentru toți. Bașca, unele astfel de luări de poziție (tranșante și cu dețineri absolute de adevăruri și mai absolute) se insinuează prin wall-urile noastre cele de toate zilele și-s comentate, și-s citite, și share-uite sunt. Și multe îi sunt date utilizatorului să vadă și să creadă. Un astfel de exemplu este acest articol, cel mai recent dintr-o serie ce clonează o idee ce, la prima vedere și citire, pare și normală la cap, și argumentată solid. Din păcate, nu e!. Cum se pune problema Așa cum am mai spus, mi se întâmplă deseori să dau nas în nas cu corul bocitoarelor de la un sicriu fără cadavru. Vin câte unii și descoperă în 2016, 2017 ce a spus Vlad Macri în „Stufat ori estouffade? sau Există bucătărie românească?”, editura Humanitas, 2008, dar încă nu fac diferență între autentic-național și tradițional. Mai mult, când pleci de la o premisă falsă, oricât de bine îți stă în picioare argumentația, concluziile sunt tot eronate tocmai pentru că ai plecat de o premisă falsă. Îi bănuiesc pe autor că e abonat la newsletterul siteurilor lupudacic.wordpress sau dacii liberi că altfel nu am cum să îmi explic problematica pe care el o dezbate și tezele pe care le dezmembrează. Citez: „Pasca, stufatul și friptura de miel, ouăle roșii sau umplute, cozonacul, salata boeuf și drobul, toate aceste bucate pe care românii și le îndeasă în stomac de sărbătoarea Învierii nu sunt moștenirea noastră sacră și exclusivă de la Traian și Decebal, așa cum poate credeai, în naivitatea ta dezarmantă” „Încetează să te mai amăgești că friptura de miel este românească 100%!” „Chiar dacă ai fi gata să juri pe steagul lui Decebal că ouăle umplute sunt doar ale noastre și ale urmașilor urmașilor noștri, șezi potolit!” „Tocătura de ficat, plămân și pipote de pui amestecată cu ouă și mirodenii, apoi aruncată la cuptor, n-a fost invenția dacilor, contrar tuturor legendelor perpetuate de bunicii noștri creștin-ortodocși. Drob au și alții, sub alte denumiri și cu ușoare variațiuni” Deci de aici plecăm. Spunem răspicat că cineva își pune problema că friptura de miel a fost inventată în laboratorul din Bucegi. Explicăm cu largheațea „celui care știe” că drob au și alții, dar că îi spun altfel, de parcă îi bănuiam pe pataghonezi ori inuiți că au ciordit termeni de pe la noi. Jur că dac-aș găsi la îndemână un steag decebalian aș jura pe el, că și vouă vi se întâmplă des ca, într-o discuție, să aduceți ca argument infailibil acest jurământ. Bașca, jur tot pe acel steag că, în discuțiile personale cu mamaie, ea nu s-a dat de trei ori peste cap doar să-mi dovească faptul că dacii au inventat stufatul. Dar așa e mamaia mea, nu pot băga mâna în foc pentru credințele bunicilor din toată țara. Poate ați văzut voi cete, cete de femei sănătoase la cap, care umblă din casă în casă, explicând semenilor despre cât de mișto și nemaivăzut se gătea în Dacia. Sunt pline satele de aceste militante pentru promovarea și păstrarea patrimoniului culinar din testamentul scorilian. Povești biblice Îmi permit să citez un fragment din articol, nu de alta, dar poate nu ați dat click pe linkul de mai sus și să nu fiu acuzat că scot din context. “Încetează să te mai amăgești că friptura de miel este românească 100%! Neam de ciobani suntem și noi, dar au fost și alții, printre care și evreii. Unii experți spun că obiceiul pascal al fripturii de miel își are originile în Israel, acolo de unde, am mai zis, vine și praznicul. În iudaism, sacrificiul mielului amintea de eliberarea evreilor din Egipt, care n-a fost posibilă decât după ce Iehova i-a ucis pe toți primii născuți de pe acele meleaguri și i-a băgat faraonului spaima în oase și doliul în casă. Salvați au fost doar iudeii, care au fost informați să își marcheze ușile locuințelor cu sângele unui miel ucis pentru a fi cruțați de masacru – măsură necesară probabil pentru că Atoateștiutorul nu era la curent cu domiciliile tuturor odraslelor din Poporul Ales. Ulterior, Christos și-a atribuit apelativul de Mielul lui Dumnezeu, iar creștinii au continuat obiceiul. Alți specialiști, ceva mai pragmatici, sunt de părere că mieii erau sacrificați oricum primăvara în toate culturile păcurărești, pentru că erau cea dintâi sursă de carne proaspătă apărută după sezonul rece. Religia doar s-a pliat cu oportunism pe o tradiție deja existentă. Din nou, nu suntem speciali.” Ce a dorit să spună autorul? Că, de fapt, nu noi am inventat friptura de miel pentru masa pascală, ba că, de fapt, și noi o făceam, dar nu numai noi (!?) și că abia ulterior a venit creștinismul și am fixat momentul sacrificării de Paști. Adică în plin sezon de miei, după o perioadă extrem de lungă de post. E drept că strămoșii noștri nu prea s-au ocupat cu scrisul ori scrijelitul pe stânci. Implicit nici vreun Apicius nu am avut și nici alte mărturii. Dar nu cred că e nevoie de prea multă argumentație pentru a crede în sezonalitate. Bag mâna-n foc că în noiembrie nu mâncau urzici ori lobodă, așa cum nici cireșe nu mâncau în extrasezon, că nu le aduceau din Canada, încă nedescoperită. Să explici că dacii nu mâncau miei primăvara, ba că, de fapt, mâncau, dar nu știau că mănâncă miel tocmai în cadrul unui ritual creștin înainte de … Continuă lectura Despre mâncarea tradițională care nu e românească și alte tâmpenii (azi – mielul de Paști)