Cum preferați? Cu pâine sau cu mămăligă?

Fiecare popor are un anumit aliment definitoriu, folosit uneori ca pretext pentru antroponime sau disfemisme (opusul eufemismului, reprezintă o expresie insultătoare). Prin aceste procese cognitive şi lingvistice o comunitate este redusă la un obicei alimentar sau o preferinţă culinară. Italienii preferă pastele şi au primit în consecinţă apelativul de „macaronari”, francezii sunt mâncători de broaşte şi sunt numiţi „broscari” iar românilor li se spune „mămăligari”, în special de către vecinii lor bulgari. La baza acestor stereotipuri stau tradiţiile culinare care ne definesc şi ne diferenţiază de ceilalţi. Străinul şi exoticul au stârnit întotdeauna curiozitate şi teamă, iar comensualitatea şi dieta comună făceau diferenţa încă din antichitate între oamenii civilizaţi şi barbari. Ce spun despre noi aceste stereotipuri? Suntem oare o naţiune de „mămăligari”? Mămăliga este pe locul doi în topul produselor considerate tradiţional româneşti, dar oare reprezintă consumul de mămăligă o practică contemporană larg răspândită sau a ajuns o excepţie? Cum a fost scoasă mămăliga din alimentaţia cotidiană a românilor de concurenta ei, pâinea? Mămăliga a fost până în secolul XX mâncarea de bază în spaţiul cultural românesc. Mărturiile călătorilor străini din secolul XIX dovedesc răspândirea ei la nord de Dunăre, dar şi de o parte şi de alta a Carpaţilor (în Transilvania şi Moldova). Motivul este legat în pricipal de răspândirea mai mare a culturii porumbului comparativ cu cea a grâului, datorită unei clime mai puţin prielnice acestuia din urmă în anumite zone (în special în zonele de deal şi de munte subcarpatice). Dacă mămăliga a fost mult timp alimentul cotidian de bază, aparţinând astfel timpului profan, pâinea era preparată şi consumată preponderent de sărbători, în relaţie cu timpul sacru şi ritualurile religioase. Istoria mămăligii este legată de cea a porumbului şi a tehnicii de preparare şi merge mult înaintea erei noastre. Este cunoscut faptul că porumbul a sosit în Europa în secolul XVI din America de Sud unde era cultivat încă din preistorie (aproximativ 10.000 de ani î.e.n.) Concomitent cu revoluţia agricolă din antichitate şi cu sedentarizarea populaţiilor umane au fost inventate sistemul de măcinare a cerealelor şi procedeul de fierbere a lor. Pâinea a apărut mai târziu în Egipt (7000 de ani î. e.n.) din amestecul orzului cu apa, bătut cu mâna în formă rotundă şi lăsat la copt lângă foc pe o piatră fierbinte. Pâinea, aşa cum o ştim noi, a fost inventată în Grecia antică, unde introducerea pe scară largă a cuptoarelor de teracotă, folosirea grâului (mai bogat în gluten care permite umflarea aluatului) şi adăugarea drojdiei au dus la apariţia pâinii dospite. Este posibil ca intrarea pâinii în dieta românilor să fie prin filieră creştină, preluată în timpul cuceririlor romane şi în perioada creştinizării. Superioritatea pâinii în raport cu mămăliga poate fi explicată prin argumente de două tipuri: unul legat de motive practice, altul legat de simbolism şi ritualuri. Mămăliga este un aliment simplu, accesibil, uşor de preparat, dar sărac în nutrienţi şi foarte puţin săţios. De asemenea, tehnica de preparare a mămăligii este mult mai puţin complexă decât în cazul pâinii, cu un timp mult mai redus, mai puţine operaţiuni şi mai puţine ingrediente. Cu alte cuvinte, mămăliga este un preparat adaptat stilului de viaţă simplu al ţăranilor români, în timp ce, pentru multă vreme, pâinea a fost un aliment accesibil doar anumitor grupuri sociale. La nivel simbolic mămăliga reprezintă soarele, lumina, sursa de energie vitală. Forma rotundă pe care o ia mămăliga în momentul aşezării pe suportul de lemn tradiţional (numit fund sau taier în unele zone) evidenţiază centralitatea ei în dieta românilor şi se pliază pe forma mesei tradiţionale care aduna în jurul ei familia ţărănească. Pâinea este şi ea plină de semnificaţii, deopotrivă religioase şi sociale, este fie „cea spre fiinţă”, fie „cea de toate zilele”. La creştini pâinea este simbolul vieţii, este trupul lui Hristos în taina euharistiei, este formă de cunoaştere, dar şi de împărtăşire (a valorilor), adică de exprimare a comuniunii dintre om şi divinitate, dar şi dintre semeni, este mijlocire între trup şi spirit, între materialitate şi spiritualitate. Simbolismul pâinii provine şi din lumea greco-romană, unde grânele erau considerate darul zeiţei fertilităţii Demetra (Mama Pământ sau Mama Natură) şi reprezentau unirea dintre cer şi pământ. În tradiţiile populare româneşti pâinea este un aliment sacru şi simbolizează hrana spirituală, este nelipsită din ritualurile de trecere (naştere, botez, nuntă, înmormântare). Persoana care făcea pâine trebuia să fie „curată” iar superstiţiile legate de pâine subliniau menţinerea ei în registru sacrul şi nevoia de acordare a respectului cuvenit. Astfel, după spusele bunicii mele, nu era bine să laşi pâine cu susul în jos pentru că îşi întoarce Dumnezeu faţa de la tine, nu trebuia să arunci pâinea pentru că supărai pe Maica Domnului, dacă îţi cădeau firimituri pe jos era semn rău. Ospitalitatea românească se manifestă în ritualul primirii oaspeţilor cu pâine şi sare (nu cu mămăligă şi sare, sic!) ceea ce demonstrează că tradiţional pâinea este considerată un aliment de prestigiu, prin care vrei să-ţi onorezi oaspeţii, oferindu-le ce ai mai bun. Importanţa pâinii, dar şi a mămăligii în alimentaţia poporului român, se evidenţiază din expresiile şi proverbele legate de ele care s-au păstrat încă în vocabularul românesc. Ele subliniază prezenţa acestor alimente în viaţa cotidiană şi bogaţia practicilor sociale şi a valorilor aferente: „a o pune de mămăligă, a te baga unde nu-ţi fierbe mămăliga, a amesteca vorba ca făcăleţul mămăliga, a căuta nod în mămăligă, a face mămăligă” sau „La flămând şi mămăliga prinde locul cel bun. Mămăliga, măi Ioane, fie crudă, numai mare. La mămăliga mare, vin multe haimanale. Şi-a mâncat ruşinea cu mămăliga. Parcă e cu mămăliga în gură. Câte fete se ridică, nu pot face o mămăligă. Nimenea să nu îţi pună sare în mămăligă. Cât despre pâine, se spune încă destul de des „a fi bun ca pâine caldă sau a fi pâinea lui Dumnezeu”, dar se mai păstrează încă expresii precum: „a fi pâine și caș nici o coajă de pâine, a-ţi câştiga sau a-ţi pierde pâinea, a avea pâinea şi cuţitul în mână, a se trece ca pâinea caldă, Pâine … Continuă lectura Cum preferați? Cu pâine sau cu mămăligă?