Istoria furculiței. Când a apărut în România

   Istoria furculiței începe cu strămoșul său primitiv – furcă/furcoi, de unde și etimologia – , un instrument asemănător, de dimensiuni considerabile, cu doi „dinți”, folosit pentru manipularea hălcilor de carne: dezosare și/sau feliere. Între acesta – încă folosită cu același scop – și forma furculiței clasice nu au prea existat etape intermediare, oamenii folosind pentru hrană direct mâinile sau, în cazurile fericite, lingura. Descoperirile arheologice arată că cele mai vechi furculițe descoperite (și sigur, utilizate cu scopul ușurării procesului de hrănire) erau folosite în urmă cu 4000 de ani pe teritoriul Chinei și erau confecționate din lemn, oase și diferite metale. În ceea ce privește Europa, site-ul historia.ro menționează: “Şi pe teritoriul european, şi anume în satul Cata-Hüyük, din Turcia, a fost descoperit un strămoş îndepărtat al furculiţei, folosit între mileniile VI-III î.Hr., dar printre unii istorici există reţineri că aceste mici furci, găsite aici, ar fi servit ca tacâmuri”. Ceva mai aproape de noi, găsim furcoiul prin anii 900 î.e.n. în Grecia Antică utilizat pentru manevrarea bucăților mari de carne. De acolo ajunge și în Imperiul Roman și ulterior în Orientul Mijlociu și Europa. „Unii istorici bazându-se pe o veche legendă susţin că furculiţa ar fi fost folosită pentru prima dată în Orientul Mijlociu, încă din secolul al VII-lea, iar de aici ar fi fost adusă în Europa în secolul al XI-lea, prin intermediul unei prinţese bizantine. Deşi de-a lungul timpului, legenda a cunoscut mai multe variante, în esenţă subiectul este acelaşi:un nobil italian, Domenico Selvo, moştenitor al dogelui Venţeiei, s-a căsătorit în anul 995, cu prinţesa Argila, din Bizanţ. Zestrea ei cuprindea, printre altele, şi o cutie plină cu furculiţe, iar faptul că ea a refuzat să mănânce cu mâna a ofensat Curtea veneţiană şi pe preoţii de atunci. «Prinţesa obişnuia să-şi taie mâncarea în bucăţi mai mici pe care le ducea la gură cu ajutorul unei furculiţe din aur. Dar Dumnezeu i-a lăsat omului = furculiţe naturale = (degetele) ca să măncânce şi ar fi o insultă la adresa Lui să încerci să le substitui cu instrumente metalice artificiale», scria Peter Damian, cardinalul Veneţiei, la moartea prinţesei, provocată de o boală incurabilă, interpretată pe acea vreme ca semn de nesupunere în faţa lui Dumnezeu. O scrisoare adresată regelui francez Ludovic al IX-lea (1226-1270) de către un călugăr franciscan reprezintă o altă dovadă a faptului că la începutul Evului Mediu, furculiţa a fost adusă în Europa din Orient. În cuprinsul misivei, care datează de la sfârşitul secolului al XIII-lea, călugărul descrie cum tătarii aveau obiceiul de a tăia cu furculiţa, înainte de a mânca, perele sau merele coapte, păstrate în vin. Ei foloseau furculiţa la consumarea fructelor şi a sosurilor dulci, pentru a nu se murdări pe degete. Acest obicei, arăta el în continuare, preluat ulterior de doamnele de la curţile europene, a fost considerat imoral şi interzis de biserică. (…) În secolul al XI-lea, „micile furci pentru mâncare” au apărut şi în Toscana, dar nu au fost bine primite. Clerul a condamnat folosirea lor argumentând că numai degetele, creaţie dumnezeiască, pot atinge bucatele, care sunt darurile Domnului. Treptat, nobilii toscani au început să-şi comande furculiţe confecţionate din aur şi argint, cu doi dinţi, dar cu toate acestea, ele erau foarte rar folosite, rămânând până la începutul secolului al XIV-lea, o simplă curiozitate destul de costisitoare pentru cei avuţi. În general, italienii s-au adaptat foarte greu cu folosirea acestei ustensile, trebuindu-le aproape cinci secole până când furculiţa a devenit pentru ei un obiect obişnuit la masă”, se arată în același articol de pe historia.ro Găsim furculițe în lista de bunuri, întocmită după deces – 1359, a reginei Isabela, fiica regelui Franței Filip al-IV-lea cel Frumos. Pe atunci „furculițele erau foarte rare în Europa medievală și se foloseau întotdeauna pentru produsele dulci și lipicioase” (Istoria Gustului, coord. Paul Freedman, ed. Velant 2008) În 1530 apare cartea lui Desiderius Erasmus „De civilitate morun puerilium”, un manual de bună conduită pentru băieți, care, în „mai puțin de zece ani a fost tradus din latină în engleză, germană, fraceză și cehă”. Printre sfaturi din carte remarcăm: „Este grosolan să mănânci cu mâna felurile care au sos. Bucata dorită trebuie luată cu un cuțit sau cu o furculiță.” Un moment foarte important în istoria furculiței îl constituie inventarea, de către un englez, a oțelului inoxidabil. Când apare la noi „Curtea lui Șerban-Vodă Cantacuzino se ridică iarăși la strălucirea de mai înainte și, la sfârșitul secolului, între 1688 și 1714, Brâncoveanu desfășoară un lux, o bogăție și un fast de felul cărora nu mai văzuse niciodată Bucureștii. În foile de zestre ale fetelor lui, scrise de însăși mâna Brâncoveanului, te minunează mulțimea aurului, argintului, pietrelor prețioase, samururilor și tuturor blănurilor de Mosc și d-aiurea, pe care domnul le dă zestre. Furculițele de aur, furculițe cari se credea că nu le-am avut decât mult mai încoace, figurează în argintăria fetelor lui Brâncoveanu. E adevărat însă că cu furculițele nu se slujeau decât la zile mari, sau când aveau musafiri străini, altminteri mâncau cu degetele, spălându-se după fiecare mâncare în niște ligheane de argint, adevărate capdopere de ciselure a jour (…) Lady Craven ne spune că la curtea lui Mavrogheni, în secolul XVIII, s-au scos, cu prilejul invitării ei la masă, furculițele din sipetul în care se păstrau: erau cu mânerele de aur presărat cu pietre scumpe, ca și sfeșnicele în cari ardeau lumânările de ceară parfumată (…)   La argintăria Maria Cantacuzino se observă un lucru ciudat, sunt cuțite, sunt linguri cîte 12, două solnițe, tavă cu 12 zarfuri, străchioară de dulceță cu lingura ei, – dar nu-s furculițe. Erau furculițele în zestrea Stanchii Brâncoveanu în 1692 și nu sunt în 1772 în zestrea Mariei Pârvu Cantacuzino. Lucrul se explică prin faptul următor: nu se mânca cu furculița la noi până în secolul nostru. Brâncoveanu le-a dat fie-sei, căci cumpărase, probabil, garnitura completă. Pârvu Cantacuzino, om mai practic, n-a cumpărat decât ceea ce trebuia: cuțite de tăiat și lingurile de sorbit ciorbă. Furculițele erau la domni și la boieri, dar nu le scoteau decât … Continuă lectura Istoria furculiței. Când a apărut în România