Vintilă Mihăilescu: Parcă nu e fancy, nu e trendy, să oferi o mâncare românească bine gătită. Impresia mea este că cererea pentru bucătărie românească este uriașă, după bulimia firească a anilor '90.

   Cred că profesorul Vintilă Mihăilescu nu are nevoie de o prezentare din partea mea. Scriu pe scurt niscaiva repere din CV-ul dumnealui: scriitor, publicist, antropolog, psihosociolog, șeful catedrei de sociologie a SNSPA, unde susține cursurile de Antropologie și cele de Comunități Sociale. Am avut plăcerea să fiu invitat acasă și, printre mii de opuri, la o țuică de prună – eu, și o cafea – dumnealui, să îl ascult vreo oră și jumătate. Astăzi, public prima parte a interviului, urmând ca zilele viitoare să apară și continuarea. Aţi avut şi aveţi multe legături cu tot ceea ce înseamnă gastronomia românească și istoria ei Da… mai mult de îndemn: uitaţi-vă şi la chestiile astea că sunt importante, nu sunt chelfăneală, sunt chiar cultură. Ideea e că niciun om serios nu se ocupă cu aşa ceva decât dacă eşti bucătar, nici istoria, nici sociologia… Aceeaşi problemă au avut-o şi Brillat-Savarin sau Postelnicul Manolache Drăghici… Da, dar de atunci au trecut nişte ani. Acum sau chiar în urmă cu ceva timp, ar fi trebuit să depăşim faza asta. Gastronomia nu este hrănire, nu-i subzistență, este mult mai mult Cât de importantă este gastronomia pentru identitatea unui popor,  a unei națiuni? Aș folosi un termen pe care l-am auzit și în alte contexte, dar care s-ar potrivi foarte bine aici: putem vorbi de matrimoniu și nu de patrimoniu. Pentru că, în general, deși bucătarii mari erau de regulă bărbați – și există explicații – ariile gastronomice se reproduceau și se lărgeau prin femei. Bărbații se duceau la război, se băteau ca chiorii și, cu ocazia asta, se intersectau culturi gastronomice preluate de către femei, în bucătărie, care le amestecau sau recompuneau după particularități și ingredientele locale. Dacă te uiți la oricare dintre mâncărurile românești, evident, la a doua mână, poți urmări pe firul istoriei care ar fi influențele, cam de unde au venit, cam cum au fost adaptate ș.a.m.d. Antropologia alimentației, ca să trag spuza pe turta mea, are un soi de deviză: o societate într-o farfurie, adică poți să reconstitui, în mare măsură, istoria unei societăți uitându-te la când, cum, ce și cine mănâncă. Pentru că aici, dincolo strict de rețete, intră o serie întreagă de factori: când mănânci acea mâncare, cum, apropo de estetică, și locul unde mănânci. Toate acestea trec prin niște norme foarte fixe. Poți citi într-un banchet, într-un ospăț, ierarhii sociale, inițieri, roluri de gen, poți identifica o întreagă structură socială până la ultimele detalii. Poți să îți dai seama dacă e masă rotundă sau dreptunghiulară, dacă e mare, dacă e mică, când au apărut și în ce context au apărut măsuțele mici de cafea până la perioada comunistă și postcomunistă, câtă vreme a mai rămas masa mare din apartament, pe lângă care nu aveai loc nici să te miști, și care reproducea o anumită structură de familie. Masa trebuia să fie mare pentru că se aduna tot neamul, cu bunicul sau nașul în capul mesei, cu sărbătorile la care trebuia să participe întreaga familie. Ei bine, când dispare masa mare, ca obiect de mobilă, știi sigur că s-a schimbat ceva profund în structura familiei. Am trăit momentul… Clar. Tocmai de asta am și folosit acest exemplu. A existat și o soluție de mijloc, acele mese pliante, ca să ai ceva spațiu, le țineai în debara, dar te foloseai de ele pentru a reface o pseudomasă de familie, dar care deja era cu un picior în groapă, era evident că petrecerile de familiei nu mai sunt atât de dese. Pe scurt spus, și nu că ar fi singurul exemplu, în gastronomie se intersectează foarte multe elemente ale unei identități naționale sau ale unei identități specific locale. Nu numai mâncărurile ca atare, ci tot decorul, toată scenografia mâncatului, care, din acest punct de vedere, e chiar mai importantă. Gastronomia nu este hrănire, nu-i subzistență, este mult mai mult. E convivialitate, e medicină, tot ce au urmărit medicii geniști din sec XIX, ce ține de igiena alimentației și de morbiditatea dată de o a alimentație nepotrivită, arătând în ce constă alimentația majoritară a țăranului care, de regulă, era subnutrit. Noi avem imaginea asta foarte festivă – ce bine se mânca la țară, mâncărurile țărănești, alea sunt autentice, de acord, dar alea erau la cele două mari sărbători ale anului și, de regulă, erau mai urbane, venite de la boieri, țăranul mânca vai de mama lui. Anumite practici alimentare considerate ca fiind bune pentru organism au fost sacralizate și ca să le țină minte omul au fost trecute în calendarul creștin Faptul că ai, chipurile, în calendarul creștin, zilele de post, astea sunt un fel de nutriționism sacru. Nu erau doar întâmplătoare și nu erau legate doar de sancțiuni religioase ci invers. Anumite practici alimentare considerate, prin încercări și erori, de-a lungul secolelor, ca fiind bune pentru organism, au fost sacralizate și, ca să le țină minte omul, au fost trecute în calendarul creștin: dacă nu faci așa, te bate Dumnezeu. Bun. Dumnezeu n-avea treabă cu dieta, dar asta era modalitatea de a fi sigur că aceste posturi și această dinamică a alimentației este respectată. Dacă te uiți care sunt posturile, vezi intersecția cu geografia, cu sezonalitatea etc. Poți să vezi statutul: ce mănâncă țăranul, ce mănâncă târgovețul, boierul ș.a.m.d Avem pentru ospitalitate un probabil cel mai frumos termen: a omeni! Nu știe țăranul ce-i ăla șofranul. Exact. Formula asta cu societatea într-o farfurie nu este deloc exagerată. Iar pentru prânzuri, pentru petreceri, ce anume se pune la masă, în ce constă, un alt lucru important care spune despre ierahia socială, despre disctinție, statut și obligațiile care decurg de aici. De pildă, la noi, o treabă care aparent ține de ospitalitate, dar e mai mult decât atât, tot acest acest ritual: dar mai luați, dar vă rog, dar nu se poate, dar nu vă deranjați. Tot acest joc între oaspete și gazdă, care e o chestie strict culturală și există și în alte părți, acest gen de ritual la care occidentalii au renunțat demult – o situație prin care mulți au … Continuă lectura Vintilă Mihăilescu: Parcă nu e fancy, nu e trendy, să oferi o mâncare românească bine gătită. Impresia mea este că cererea pentru bucătărie românească este uriașă, după bulimia firească a anilor '90.