Marea gastronomie românească: aveam, puteam, știam dar nu am vrut (I)

   Când vorbim despre gastronomia românească discuția pare a se învârti, inevitabil, în jurul preparatelor care de-a lungul timpului au ajuns pe la noi și ne-au cucerit papilele. Că sarmalele nu-s ale noastre. Că muscaua, nici atât. Nici afumăturile. Nici borșul. Și de fapt, dacă ne scărpinăm mult pe spate o să observăm că nici spatele nu-i al nostru. Și nici scărpinatul. Iar tot acest autoritarism culinar spune, de fapt, că românii sunt cei mai cei (importatori, clonatori, imitatori…) din câți s-au văzut vreodată. Și asta doar că există o nevoie de posesiune, de mândrie, de clamare, de a fi în rândul lumii, deși lipsa ei nu te exclude. O frustrare de înțeles, din categoria „balsam pentru suflet”. Mai jos intenționez să vă prezint și o altă perspectivă, aproape deloc vizitată în bibliografia de profil, faptul că aveam, știam, puteam dar nu am prea vrut să avem o gastronomie căreia să i se ducă vestea peste mări și țări. Acest articol face parte dintr-o serie mai amplă scrisă la sugestia și în parteneriat cu selgroscautapasiunea.ro  Că n-am inventat noi foie-gras-ul în „Laboratorul din Bucegi”, asta e clar. Cel puțin pentru câțiva dintre noi, care știu sigur că adevărul nu e în maiurile de gâscă. Dacă reușim să ieșim nițel din clișeul excepționalimsului negativ românesc o să intuim pe ici, pe colo, tușe neaoșe, alintături moldovenești, molcomități ardelenești, sedentarisme muntenești ori apucături deltaice. Esențial e să vrei, să îți dorești, să poți deschide ochii fără alte văluri să vezi că împăratul are ori n-are brâu și ie, dar burdihanu-i îmbuimbat. Să acuzi o gastronomie că seamănă (că aduce a) cu obiceiurile culinare de peste drum înseamnă să crezi că acea convenție trasată cu bold pe hartă (granița) reprezintă un obstacol inexpuganbil, un zid de genul celui chinezesc ori trumpian. Să vobești despre gastronomii și să eviți voit localizarea nu e nici corect, nici real. Specificul local este transfrontalier, pentru că e învârtoșat încă din vremurile în care integritatea geografică suferea schimbări majore la fiecare bătaie mai vânjoasă de vânt. Specificul național e altă mâncare de pește, asta fie că tu ca țară ai ieșire la mare ori ba. În acest caz se caută locul comun și cel mai facil pentru identificarea la națiune și a dunăreanului cu brațe groase ce trece fluviul dus-întors cât ai fierbe un sparanghel, dar și a moțului plecat în miez de noapte să caute prin codru avionul prăbușit. Bucătăria românească se distinge, mai ales, prin gustul neaoș și mai puțin prin tehnică. A devenit ceea ce este „pre limba noastră”. Bucătăria tradițională este un concept ușor diferit și se referă la uzanța culinară a – conform specialiștilor – vreo trei generații succesive. Dacă ne ține trendul și continuăm consumul excesiv de burgeri și ei or să devină mâncare tradițională. Mai ales dacă ritualizăm ieșirea duminicală la o „chiftea” în chiflă. Bucătăria autentică, aia de ne arde pe noi la orgoliul național, cea inventată aici, cea incontestabil autohtonă, e aproape pierdută din cauza veacurilor în care, spre deosebire de alte popoare, nu ne-am ocupat cu catastife și nici cu lirică desuetă în care trubaduri mai mult sau mai puțin talentați să ne cânte viața la curte. Iar „marile gastronomii s-au născut la curțile monarhilor absoluți”, după cum spune Matei Cazacu. Românul, de la Sapiens încoace, nu s-a dat în vânt după gusturi elaborate, după scofetori ori sosuri fistichii. A preferat îmbucătura simplă, dumicatul de azimă ori boțul de mămăligă, cu o ceapă spartă cu pumnul ori un cățel de usturoi, puiul pe jar ori zama groasă de-ntingi cu „pâne” prin blid. Mâncare de subzistență, nu fantezii de chef. Dar să nu picăm în capcana generalizărilor căci liniaritatea aceasta de suprafață este contrazisă de o serie de finețuri gastronomice de nebănuit. Despre cele din urmă o să vorbim cu altă ocazie. Să ne întoarcem dară la bucătăria noastră ireductibilă și la încăpățânarea conservatoare ce ne caracterizează. Una dintre cele mai vechi dar și mai frumoase povești din istoria acestor locuri pornește de la o pildă construită în jurul unui festin. Pesonajele: Dromichete (Dromichaites) primul mare rege al geto-dacilor, care a condus o uniune de triburi nord-dunărene, și Lisimah (Lisimachos) regele Traciei elenistice. Povestea ne-o spune Diodor din Sicilia. După mai multe tatonări și conflicte, Dromichete reușește să câștige o bătălie importantă și să-l facă prizonier pe Lisimah, cu întreaga-i armată. Încercând să evite alte războaie, conducătorul geto-dac apelează la strategie diplomatică ingenioasă. „Cu încuviinţarea mulţimii, Dromichaites căută printre prizonieri pe prietenii lui Lisimah şi totodată pe sclavii care obişnuiau ca să-l slujească şi-i aduse în faţa regelui prizonier. Săvîrşi apoi jertfa şi îl pofti pe Lisimah la ospăţ – împreună cu prietenii săi şi pe tracii cei mai de vază. [Dromichaites] pregăti mese [deosebite]. Pentru cei din jurul lui Lisimah, întinse un covor regal, luat în luptă, iar pentru sine şi prietenii săi aşternu doar paie. De asemenea fură pregătite două ospeţe: pentru acei macedoneni, Dromichaites rândui tot felul de mîncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănânce zarzavaturi şi carne, dar pregătite cu măsură, aşezîndu-le pe nişte tăbliţe de lemn, care ţineau loc de masă. În cele din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe cîtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obinuiesc geţii. Pe când băutura era în toi, Dromichaites umplu [cu vin] cornul cel mai mare, îi spuse lui Lisimah «tată» şi îl întrebă care din cele două ospeţe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor. Lisimah îi răspunse că al macedonenilor. «Atunci – zise Dromichaites – de ce ai lăsat acasă atîtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri, şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari, care au o viaţă de sălbatici, locuiesc într-o ţara bântuită de geruri şi n-au parte de roade îngrijite? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi aduci oştenii pe nişte … Continuă lectura Marea gastronomie românească: aveam, puteam, știam dar nu am vrut (I)