Cea mai veche rețetă de supă de linte de la noi (1846), preferata lui Alexandru Ioan Cuza

Cosmin Dragomir Istorie Main article Rețete Udătură

Lintea este unul dintre ingredientele uzuale care au lipsit din bucătăria citadină a copilăriei mele din Focșani. Nu se folosea deloc și am descoperit-o foarte târziu, după 2000, în meniurile turcilor din Germania. Nu m-a dat pe spate, nici acum nu mi se bat turcii la gură când o văd, dar am început să o folosesc, din când în când.

Nu-s foarte sigur când a ajuns lintea la noi, cel mai probabil adusă de otomani împreună cu alte ingrediente delicioase. Primele culturi de linte datează din epoca neolitică, în zona Orientului Apropiat: nordul Israelului, Siria, sudul Turciei, nordul Irakului și vestul Iranului. A fost aclimatizată ușor, dar din cauza faptului că nu e rentabilă (cam două boabe pe fiecare păstaie) cultura ei nu i-a atras pe țărani. „Linte sătenii mănâncă arareori; ea nu-i rodoasă și o mănâncă gărgărițele. De la ea nu-i folos mult și nu-i gustoasă. Lintea se fierbe ca și fasolele și mazerea. Se mănâncă dulce – ciorba de linte -, fiartă cu ceapă și prăjitură, sleită și în borș. Țăranii moldoveni de la câmp cunosc o linte – ca mazerea -, în cornuri, care se mănâncă dulce și în borș. Lintea adevărată n-o prea cunosc”(Mihai Lupescu – Din Bucătăria țăranului român, ed. Paideia 2000).

Și nu ajungeam la acest text dacă nu dădeam cu nasul de ea într-o carte destul de obscură, care conține o simpatică povestioară în care personajele principale sunt bucătarul mitropolitului și domnitorul Al. I Cuza. Pretextul textului este o șotie a bucătarului prelatului care îi gătea ciorba de linte cu zeamă de slănină, dar care susținea în fața Mitropolitului și a invitaților săi că este gătită de post. Domnitorul îl împrumută pe bucatăr și până la urmă află secretul gustului deosebit al mâncărurilor ce nu treabuiau să fie de frupt. Din poveste aflăm și că “ciorba de linte cu salată de varză acră, în zeamă, tăiată fidea, dar și sferturi întregi, după gust, stropite cu ulei de nucă și presărată cu boia de ardei iute era mâncarea favorită a lui Cuza-Vodă (Grigore Băjenaru – Mici povestiri despre oameni mari, ed. Sport-Turism 1981)

Uitându-mă în singura carte de bucate publicată la noi în timpul domniei lui Cuza „Christ Iónnin – Bucătăria română. Carte coprinzătoare de mai multe rețete de bucate și bufet”, aflat în curs de tipărire la editura GastroArt, ediție îngrijită și adnotată de Simona Lazăr, observ că nici atunci nu era la prea mare căutare. Există două trimiteri la linte („o ciulama de cartofi sau de linte (…) trecută prin sită” și mâncare de linte precum cea de fasole. Linte nu folosea nici Maria Maurer, autoarea primei cărți de bucate tipărite în Țara Românească (1846, 1847 sau 1849 – datele pentru ediția Princeps diferă de la cercetător la cercetător). Să nu uităm că domnitorul era moldovean și probabil că preferența sa culinară își ase obârșia în obiceiurile gastronomice din provincia de mai sus de Milcov. Cercetând cele două cărți de bucate tipărite în Iași cel preced pe Al. I. Cuza o să observăm că în cea a lui Kogălniceanu & Negruzzi lnitea lipsește cu desăvârșire. În schimb, apare – chiar supă (o supă cremă, cu tehnică complicată de gătire și cu indicații gastronomice detaliate) în 1846 în volumul: „Rețete cercate în număr de 500 din bucătăria cea mare a lui Robert, întâiul bucătar al curții Franției, potrivit pentru toate stările” tradus de Postelnicul Manolachi Drăghici. Cred că nu greșim dacă spunem că această traducere este cea mai veche rețete de supă de linte de la noi.

„Supă de linte de frupt

Această supă se face întocmai ca cea de fasole, cu deosăbire numai că la datul în masă, să adaogi o bucată bună de unt și caja de pâne prăjită să o pui după ce vei turna-o în castron”.

Cum nu avem o reteță de supă de fasole, bănuim că autorul s-a referit la cele două rețete ce o preced pe cea cu linte, adică:

„Supă de mazăre verde, făcăluită, cu coajă de pâine

Se iei una litră cincizeci de dramuri de mazăre verde grăunțe, să o pui cu o bucată bună de unt la foc într-o tingire, să se cam rumenească. Apoi, puind-o în zamă de rasol cu sare, [cu] puțină cepușoară verde, petrinjăl și frunză de țelină, las-o să fiarbă bine la foc. Pe urmă, turnând mazărea în chiuă, o pisează tot adăogând zamă de rasol când va trebui, pentru ca să fie mazărea, pisându-să cu zama, nici groasă de tot, dar nici limpede. După care, trecurându-să prin o sâtă rară de bucătărie, să pui zama aceea a mazării iarăși la foc cu o lingură de zahăr pisat, să mai ieie un clocot, curățind-o de spumă. Părjește bucățile de pâne în unt și tocmai după ce vei turna supa în castron și va fi să o deie la masă, pune pânea acea prăjită pe deasupra

Supă deasă

Să iei fasole roșii grăunțe, pe care să le fierbi cu o fălie bună de jambon, cu morcovi, o ceapă, două cuișoare, puțin petrinjăl și frunze de țelină, în zamă de rasol Și după ce vor fierbe fasolele bine, scoate ceapa și jambonul, pisază fasolele precum s-a zis mai sus pentru mazăte, adăogând numai, mai multă zeamă la pisat, ca să fie limpede, strecură-le apoi și urmează mai înainte orecum s-au zis pentru supa de mazăre”.

Poftă bună.

Linte a la Provensale (după o rețetă din 1921)

Written by

Răspundeți

Check Also
Eveniment gastroart & ARGR: Un alt festin Brâncovenesc – mâncăruri de „melci i pești”
Asociația pentru Restaurarea Gastronomiei Românești (ARGR) și Gastroart.ro organizează o serie de evenimente gourmet de ...