Elefantul din bucătăria noastră: cum, când și de ce reinterpretarea nu mai e bună

Reinterpretare, revizitare, remixare, reinventare;  noua, moderna, postmoderna, contemporana, inedita, insolita. Lista probabil poate continua nestingherită până la sfârșitul dicționarului de sinonime. Atributul și mâncarea tradițională au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Cum încă nu ne-am dezmeticit bine după bulimia anilor ’90 cu a lor pâine turcească, pulpe americane și pub-uri australiene (au fost vreo trei în Bucureștii acelor ani) era de așteptat ca în vremurile în care informația ajunge extrem de facil și la noi să încercăm să oprim decalajul față de alții luând-o la trap ca un atlet dopat la jocurile olimpice. Din povestea aceea cu Sadoveanu care doar șădea și nu “cujeta” noi ne-am pricopsit cu fix opusul tâlcurilor: nici nu am stat și nici n-am cugetat. Am luat-o la sănătoasa înainte (atenție, nu înapoi!) cu “fie ce-o fi-ul” portstindard al nevoii noastre de a nu ne mai simți periferia Europei.
Să știți că vorbim despre mâncare.
Să reluăm.
În urmă cu ceva timp s-a ițit de nicăieri (nici chiar așa) nevoia de a duce bucătăria românească tradițională pe la estetician, pe la sală, pe la stilist. Să o dezbrace de catrința cu paiete și să o dedulcească la Channel N° 5. Și asta nu pentru că ia și opincile erau nașpa (sic!) ci pentru că hainele bune din camera din spate erau ținute pentru doar pentru duminică și alte sărbători. Pentru că, deseori, zdrențele erau pline de bălegar și opincile prea rupte pentru a te arăta trecătorilor. Ne aici și nevoia alchimică de transformare, pentru că potențial există.
Chef Nico Lontras îmi povestea că, fiind prin Estonia ori Norvegia, i s-a cerut să gătească și mâncăruri românești. Dar cum lucra în restaurante fine-dining nu putea scoate ceaunul în curtea din spate și nici să-ncingă țigla la foc deschis să coacă niscaiva vinete și să pună de-o zacuscă de s-ar fi bătut turcii la gurile nordicilor. Și uite așa, cu grijă la gust, aspect, texturi etc a apărut un alt mod de a vedea mâncarea tradițională. A interpretat-o. (Și nu e nici  singurul și nici nu pretinde că ar merita un brevet de invenție, dar e probabil cel care a vorbit apăsat prima dată despre asta și în mod constant). Cum nu întotdeauna îți iese din prima, a pritocit ideile inițiale, le-a mai adăugat altele, pe unele le-a pus pe foc, pe altele le-a trimis la reciclare. Adică a reinterpretat. (Asta ca să nu mai spunem că, de exemplu, o ciorbă de cartofi cu afumătură ori o tocană e intepretată de gospodina–simbol funcție de cum a învățat acasă, cum îi cere soțul ori ce are prin frigider, iar acele rețete, în cazul în care ajung subiectul testelor unui chef, sunt reinterpretate). Până la urmă, păstrând proporțiile, același mecanism se aplică cronologiei haute cuisine, bourgeoise cuisine și nouvelle cuisine  sau, un exemplu ceva mai la îndemână și mai recent în cazul Massimo Bottura. Înlocuiți “reinterpretare” cu “modernizare” și o să vedeți că problemele ar fi congruiente.
Scriu asta pentru că, ieri am citit, cum că „reintepretarea ar trebui trecută la erată”.
Scriu mâhnit, pentru că în sprintul acela de care vorbeam la începutul articolului am ajuns să ignorăm etape precum ardem caloriile din cauza (în acest caz!) efortului fizic depus de acele salturile atletice.

Aceeași Mărie sub altă pălărie

Se pare că o problemă acută a bucătăriei românești din prezent ține de lingvistică. Adică, ni s-a pus pata pe reinterpretare. Deseori, sorescianul “trebuia să poarte un nume” e mai aprig dezbătut decât platouașul cu aperitive de la nunți ori carențele legislative în ceea ce privește HACCP-ul.  Incontestabil, brandingul se bazează pe copywriting, dar în cazul bucătarilor el se face pe farfurie. Și mai ales pe gust. Pentru că oricum i-ai spune acelui trend, acelei categorii, la care tinzi să aderi cu preparatale tale mai întâi trebuie să fie gustoase. Pentru că, în sine, toate acele sinonime reprezintă aceeași treabă. Pot pricepe nevoia de originalitate și o încurajez, dar ea nu înseamnă înlocuirea unui termen cu altul similar. Când există un scop comun, divizarea din astfel de motive este malignă. Mută centrul de greutate al unei dezbateri cu adevărat necesare în chițibușăreli lexicale. Problema redevine de formă, nu de fond și asta e grav. Nu spun că reintrepretat este cel mai bun ori cel mai fericit termen ci spun că acest învârtit în jurul cozii unei denumiri naște niște reacții care, în loc să facă ordine și să așeze lucrurile pe o traiectorie corectă, debusolează potențialul client.
E adevărat că “reinterpretare” a fost bagatelizat prin uzitare excesivă. E adevărat că acum toată lumea “reinterpretează”. E adevărat că unii reinterpretează fără habar să o facă pe cea originală.  E adevărat că în sub astfel de titulaturi au apărut tot felul de monstruleți culinari prin meniurile unor restaurante ori blogguri de resort. Dar ca orice neologism care seduce prin insolit și strânește curiozitate, după o perioadă de utilizare începe să își piardă din prestanță. Soluția nu este înlocuirea cu altul pentru că (nu trebuie să demonstrez) istoria se repetă. La un moment dat o să epuizăm soluțiile temporare și o să ne scărpinăm pesimiști în creștet văzând că n-am făcut de fapt nici o brânză.
Să o luăm de la capăt.
Până la urmă, nu discuția despre terminologie ar trebui să primeze ci cea despre esență. Este “reintrepretarea (sau x sinonim)” bună ori ba. Este gustoasă, are noimă, e originală (în măsura în care reintrepretarea poate fi!). Rupi gura târgului cu ea sau măcar îi disloci incisivii? Pentru că mâncarea reintrepretată este mâncare, punct. Iar mâncarea este bună ori nu e bună și nu vorbesc de gusturi aici.

Tunica cea nouă a împăratului

Am spus că istoria se repetă. O mai spun o dată. Conflictul dintre generații este mereu de actualitate și inevitabil. Tinerii trebuie (și e normal) să construiască lumea așa cum o văd ei. În pas cu timpurile și, de ce le mai multe ori, asta se face constestând construcțiile precedente. O inerție mentală ce nu poate fi stăvilită. Dar, de foarte multe ori, după câte un Red Bull se avântă în văzduh și uită de pilda lui Icar. Observ, în țara în care elevii de școlile HoReCa nu știu ce înseamnă brunoise dar vor plating, că unii și-au și strâns sacii cu ciment pentru soclu. Și se știe că românii nu-s prea darnici cu statuile. Până la urmă nici Radu Anton Roman, ori Sanda Marin nu au. Nici Iosif Strassman – primul care a pus în practică o altfel de gastronomie românească. Și nici leușteanul nu are, deși – citându-l pe Radu Anton Roman – ar merita.
Și ca să fie clar: nu, nu mă refer la un bucătar anume (și spun asta pentru că unii or să creadă că îi răspund lui Alex Petricean, autorul comentariului cu erata)! Mă refer la oricine crede că dacă pune un nume cu dichis unui preparat poate servi orice mizerie pe farfurie. Din păcate, fix la ei nu o să ajungă acest mesaj.
Așadar, parafrazându-l pe Ion Heliade – Rădulescu, spun: gătiți, băieți și fete, orice, numai gătiți! Dar gătiți bine!

Autorasismul culinar românesc sau cum ne place să ne tragem singuri preșul de sub picioare


 
 
 

Scroll to Top