Radu Aldulescu: Genocid cu eugenii

Cosmin Dragomir Actual Main article Recomandare

Acesta este un text atipic pentru gastroart.ro, o proză scurtă scrisă pentru noi de unul dintre cei mai importanți prozatori români postdecembriști: Radu Aldulescu.

 

Aurel al meu, iarăși grăbit. Ai zice că-l așteaptă nevasta și copiii acasă. Eu ce să mai zi, mă așteaptă mama, care intră în fibrilații, dacă întârzii mai mult de o jumătate de oră peste nouă seara. Ea e soțul meu iubitor, grijuliu și uneori gelos, păi, o fată singură, noaptea, prin orașul ăsta plin de golani, descreierați, hoți, violatori… Știu, mamă, știu, dar am niște treburi, pe lângă facultate, redacție, tipografie, documentare pe teren, dacă mama mea n-are posibilități să mă țină în facultate. Nu stau eu în loc de golani și violatori.

Deja am întârziat mai bine de o oră peste nouă… Ce o să facă mama când n-o să apar toată noaptea acasă? Poate că ar fi trebuit, totuși, s-o anunț. Să-i spun că înnoptez, unde? La un bărbat, deh, pur și simplu nu-mi dau seama cum ar reacționa. Poate că s-ar bucura că fata ei, în sfârșit…

Aurel a zis că nu mai avem mult. Am înțeles că până acasă nu mai avem mult. Am înțeles greșit, uite că nu ca să ajungă mai repede acasă se grăbea el, ci la bodega asta slinoasă, încropită într-o casă, cu trei mese de plastic înșirate în fața șanțului și a drumului, luminate slab de un bec agățat de uluca gardului. Sunt două mese și în curte, dar el preferă pe șanț. N-am decât să-i urmez parcursul și tabietul. Bărbatul e capul și stâlpul familiei. Bărbatul e o cruce, pe când femeia e doar o jumătate de cruce, aflăm din cărțile sfinte cărora le dau peste nas mișcările de emancipare a femeii. Am rețineri față de genul ăsta de emancipare, deși faptul că am ajuns în bodega asta mizeră ar spune altceva. Sunt la masă și-l aștept pe Aurel care-și aduce de la bar un pahar cu o băutură emanând un miros oribil. Recunos, totuși, mirosul: ceva din copilărie, din familia Ochilor lui Dobrin. A dispărut brandul etichetei cu două prune albastre agățate pe o cracă, identificate cu ochii unei vedete fotbalistice, de loc din zona cu livezi de pruni din care se fabrică băutura respectivă. N-ar fi avut însă cum să dispară băutura cu gustul și mirosul ei specifice, un simbol național la o adică.

Ce drăguț! A luat și pentru mine ceva. O sticlă de cola. O dau pe gât, o termin dintr-o singură gâlgâitură lungă, ca să-mi amăgesc foamea cât de cât, amintindu-mi că, în urmă cu șase ani, drăguțul meu Aurel, care pe atunci nu obișnuia țuică îmi lua mâncare când ieșeam împreună în oraș, copănele și aripioare de pui cu cartofi prăjiți. Nici atunci nu mă întreba ce vreau, măcar că se dovedea în stare să-mi ghicească poftele. N-are habar, desigur, de aliniatul respectiv din codul bunelor maniere, despre care și eu am o ideee destul de vagă: cum trebuie să se poarte un domn cu o doamnă sau domnișoară pe care o invită într-un local… O singură dată mi s-a mai întâmplat să mai fiu invitată la un local în acești ultimi șase ani, cât a lipsit Aurel din viața mea. Un local de cu totul alt fason decât bodega asta: Șarpele roșu, iar bărbatul, și el de alt fason decât Aurel. Directorul – coacționar al revistei Fotbal Plus, la care tocmai obținusem prin concurs un post de redactor. Domnul Viorel Albu, un fost baschetbalist înalt și corpolent, cu chelia spuzită de petele maronii ale decrepitudinii, om la șaizeci și ceva de ani, cu familie, cu copii mai mari decât mine. Când a apărut ospătarul la masă, amuțisem, copleșită de atmosfera acelui local de lux și de situația de a fi invitată aici de patronul meu, care m-a îndemnat să comand. Culmea e că am cerut o cola, tot o cola, în sfârșit, asta-i procedura, domnul o lasă pe doamnă sau domnișoară să comande ce-i poftește suflețelul, și abia apoi… Asta e, Aurel nu stă-n loc de genul ăsta de maniere, ceea ce nu-mi dau seama cât îl face să scadă-n ochii mei. Oricum, nu atât cât să-i fac observație, riscând să-l supăr; nu, nu trebuie să-l supăr, mă port cu el ca și cu oul care s-ar putea sparge… Totuși, pentru ce mă invitase patronul în localul ăla de lux? Păi, ca să fiu sinceră până la capăt cu mine însămi, pentru același lucru pentru care mă țin eu acum de coada lui Aurel, dând să reînnod idila din urmă cu șase ani. Ăsta-i adevărul, un adevăr căruia tot încerc să-i întorc spatele, și el vine peste tine să te răstoarne cu cracii în sus. Pur și simplu, m-am blocat. Am amuțit pentru a doua oară în seara aceea, când l-am auzit pe domnul Viorel că-i place de mine și ar vrea să avem o relație amoroasă; foarte direct, tranșant, onest, pasămite, grăbindu-se să precizeze că eventualul meu refuz nu mi-ar afecta statutul în redacție, postul obținut în virtutea unor merite, sunt o fată capabilă, inteligentă, talentată, asta l-a atras în primul rând la mine… Am înțeles, deh, nu neapărat fizicul, nurii mei de ursoaică de peste nouăzeci de kile, placați cu osânză. Nu mi se întâmpla pentru prima dată să stârnesc un bărbat vârstnic. Aș putea spune că mai ales pe ăștia îi atrag, bineînțeles că fără să-mi propun, în fine, aș vrea să cred că n-am nicio vină. Domnul Viorel, însă, un fost sportiv care a făcut bani în presă și care mi-a dat o mână de ajutor, un salariu și totodată o șansă ca să-mi pot continua studiile, ar fi putut fi un tip special printre alți boșorogi libidinoși care au pus ochii pe mine, așa încât, nu merita să-l jignesc, porcăindu-l sau sfidându-l cu un refuz trufaș, conținând sugestia că aproape că mi-ar putea fi bunic… Nu, n-am făcut decât să mă arăt mută de uimire, nerăspunzându-i în niciun fel, ca și cum nici n-aș fi auzit propunerea lui. De atunci, am evitat să mai intru cu bărbații în localuri, nedând curs nici invitațiilor din partea colegilor de redacție sau de facultate, cele mai multe nevinovate, mă rog, nici eu n-am vreo vină. La o săptămână de la episodul ăsta, problema domnului Viorel s-a rezolvat de la sine, parcă, prin apariția altei noi angajate, cam de vârsta mea, care a acceptat să-i fie amantă.

Nu m-am putut abține să nu-i amintesc lui Aurel că, pe vremea când ne-am cunoscut, când ele era un cavaler fără obligații, un flăcău cu ața neruptă, ținu să glumească vulgar, iar eu eram o liceană naivă, pregătită să mă las sedusă, am spus, sugerându-i, o dată în plus, ce-l așteaptă, păi, o liceană care arăta mai bine, nu mă îngrășasem în halul ăsta, încât nu-i de mirare că a pus ochii pe mine, în fine, pe vremea aia el mă ducea prin niște localuri în centru, unde îmi comanda niște porții de aripioare și copănele… Mai știi, Aurele? Ei, cum naiba să nu știe? Lucrurile astea nu se uită. Atâta că-i mai greu să dăm timpul înapoi. Obligații prea mari n-are nici acum. Doar un copil de crescut, pe care, de altfel, îl crește soră-sa, iar aici, în bodega asta, nu există aripioare, cartofi sau copănele. Ce au, totuși, de mâncare, Aurele? Că-s leșinată. Nu i-am mai spus că la ora asta aș fi acasă și mama mă așteaptă cu masa pusă, cartofii prăjiți, șnițelul, salata de sfeclă sau iahnia de fasole cu afumătură. Masa mea principală, pe care o mănânc seara, înainte de culcare, deși am încercat în mai multe rânduri să renunț la ea fără niciun sorț de izbândă: dacă nu mănânc, sau dacă mănânc mai ușor, nu pot să dorm și a doua zi nu mai sunt bună de nimic.

Păi, ce să aibă, Florențo? Doar biscuiți și eugenii. I-am întins 5 lei, să-mi cumpere eugenii de ei. M-a refuzat: ține-ți banii. Drăguț. Mi-a cumpărat din banii lui cinci eugenii și, dacă mai vrei, să-mi spui, că-ți mai iau, dar să știi că acasă avem ce mânca. Pentru el, își mai luase un pahar cu țuică. Ce bei tu acolo, Aurelule? A râs scurt, nervos, penetrant: genocid! Rachiu de zarzăne. De zarzăre, am zis. De zarzăne, a repetat. La noi așa se zice: zar-ză-ne! Am înțeles, dragule. Sună, oricum, mai frumos: genocid. Poți să-mi iei și mie un pahar?

Dacă aș fi știut, i-aș fi spus mai devreme. I se lumină fața instantaneu. Plăcut surprins, deh, că mă apropii încă de el în felul ăsta, ca tovarăș de băutură. Eu, deși mă feresc să arăt, sunt mai surprinsă decât el. Ce m-o fi apucat să bag în mine mizeria asta? Trebuie că iubirea și dorul de bărbatul vieții mele, pe care-l aștept de șase ani, asta m-a îndemnat… Sau nici măcar, nici măcar… Ar putea fi dorul de un bărbat, pur și simplu, curvă nenorocită ce ești. Curvă, și pe deasupra, bețivă. Miroase oribil și, totuși, mi s-a făcut subit poftă. S-ar putea că și din pricina foamei, care nu s-a domolit cu eugenii. Înmoi buzele, sorb puțin, oh, n-are gust rău genocidul ăsta. Chiar îmi place, mai cu seamă când văd lumina din ochii lui Aurel, declanșată și întreținută de sorbiturile mele.

A venit de la bar și cu un pachet de țigări Pall Mall și cu o brichetă. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată cu țigara-n gură. Nu, nu-i fumător, se prostește, doar. Sau se bucură și vrea să sărbătorească revederea noastră în felul ăsta: își aprinde o țigară cu gesturi lente, afectate parcă, așa că bag și eu o țigară în gură. E timpul să mă prostesc și eu. Prima țigară din viața mea. Să țin minte și să notez în jurnal: la douăzeci și trei de ani și jumătate, într-o noapte de august invadată de țârâit de greier, la o masă pe marginea șanțului și a drumului, în bodega din satul Odăi, cu puțin înainte de a mă lăsa dezvirginată de cel pe care mi-l doresc soț… Aurel apropie flacăra brichetei de capătul țigării. Pufăi ușor de câteva ori, gândindu-mă că el mă consideră egala lui, dacă admite să beau și să fumez cot la cot cu el. Mă uit la el cu o admirație vecină cu evlavia, cum trage din țigară temeinic și slobozește vălătuci groși de fum pe gură și pe nas. E un soi de scamatorie pe care am văzut-o și la alții, nu e prima oară când o văd, dar e pentru prima oară când îmi doresc să mă versez în ea. Încerc să-l imit pe Aurel, trăgând în piept cu nădejde. Mă înec, tușesc să-mi dau duhul, să-mi vărs mațele. Gata! Nu mai vreau! Mai bine genocid simplu. Aurel zâmbește îngăduitor: n-a mai fumat până acum, nu-i așa? Ai grijă, ia-o ușor.

Mda, de țigară nu-s în stare deocamdată, dar genocidul merge, îmi pică bine. Când a terminat Aurel a patra sută, am terminat și eu suta mea. Abia de m-am amețit puțin. În sfârșit, o luăm spre casă.

Foto: adevarul.ro

Written by

2 Comments

  1. Incantatoare articole.

Leave a Reply to CORNELIA SAURER Cancel Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Check Also
Dan Iancu, despre ciorba rădăuțeană
Continuăm seria de articole atipice cu încă o proză, de data aceasta memorialistică, a scriitorului ...