Scurt periplu prin cârciumile din Bucureștii de odinioară

Cosmin Dragomir Istorie Main article

 Continăum seria articolelor dedicate cârciumilor de odinioară cu un text al scriitorului Gelu Diaconu (omiedesemne.ro) articol publicat inițial în ziarul ring. 

Cârciumi au existat în Bucureşti parcă dintotdeauna, fiind pomenite în hrisoave încă de prin secolul al XVII-lea. Restaurantele, cu specificul lot tradiţional sau „împrumutat” din afară, au apărut ceva mai târziu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Românului i-au plăcut dintotdeauna mâncarea bună şi băutura din belşug. Şi pentru a nu contrazice această caracteristică, cetăţeanului de sine stătător sau aflat doar în trecere prin oraşul de pe malurile Dâmboviţei i s-au dezvoltat constant gusturile, acestea evoluând odată cu trecerea de la arhaicele cârciumi la rafinatele restaurante. Una dintre primele locante de acest gen ale Bucureştilor (cf. Constantin C. Giurescu – Istoria Bucureştilor) este cea a lui Brenner, despre care se presupune că avea specific vienez. Aceasta funcţiona pesemne în „Hotel d’Europe”, situat pe Uliţa Nemţească (actuala Smârdan), care era numit şi „Hotel Brenner”, după numele proprietarului său. Pe la 1840 foarte apreciat era şi restaurantul francezului Donat Hugues, din hotelul cu acelaşi nume, care era situat în viitoarea piaţă a Teatrului Naţional.

Pilaf şi ciulama în buna „tradiţie românească”

Afacerile cu restaurante au devenit în scurt timp înfloritoare. Totodată acestea au început să-şi diversifice atât clientela cât şi preparatele oferite muşteriilor. Pe lângă specificul franţuzesc sau german al locantelor, şi-a făcut simţită prezenţa şi cel românesc, care oferea în general meniuri pentru toate buzunarele. Atât românii, cât şi străinii aflaţi în trecere prin Bucureşti, se delectau cu mâncăruri „importate” din orient şi intrate deja în buna tradiţie românească (musaca, ciulama, tuzlama sau pilaf), dar şi cu autohtonele şi mult degustatele ciorbe sau fripturi la grătar. De altfel fumul de grătar anunţa, cumva, intrarea triumfală pe piaţa restaurantelor a celebrilor „mititei”.

O bere şi o cină la „La Calea Ferată”

De un anumit pitoresc dâmboviţean se bucurau şi denumirile restaurantelor cu specific nemţesc, unde se servea, printre altele, şi tradiţionala bere germană. Neamţul W. Derblich, poposit aici în preajma unirii (cf. Constantin C. Giurescu) ne-a lăsat nu mai puţin de treisprezece astfel de denumiri: „La Cerb”, „La Epure”, „La Vulpe”, „La Înger”, „La Leu”, „La Calea Ferată”, „La Coroana”, „La Clopot”, „La Trandafir”, „La Telegraf”, „La Elveţia”, „La Judecător” şi, în sfârşit, „La Ferdinand”. Despre acest tip de restaurante se ştie doar că erau mai degrabă nişte „ospătării” şi că „dispăreau tot aşa de repede cum se înfiinţau”. Povara adevăratei faime era purtată cu onor de resturantele cu specific franţuzesc.

De la „mormântul faraonilor” la „monsieur Trompette”

Pe lângă deja menţionatul restaurant Hugues din Piaţa Teatrului, mai exista o locantă foarte apreciată în Grădina Cişmigiului, al cărei proprietar era un anume Thierry. Mai târziu, pe la 1871, apare restaurantul hotelului „Boulevard”, cu bucătărie franceză, iar în 1881, de asemenea cu preparate din ţara lui Napoleon, binecunoscuta „Capşa”, al cărei restaurant funcţiona într-o sală cu pereţii îmbrăcaţi în marmură roşie, fiind supranumit din cauza asta „mormântul faraonilor”.  Respectându-se principiul diversităţii, a apărut în acea vreme şi un restaurant în care se găseau mâncăruri italieneşti, numit „Fleschi”. Pentru a-şi menţine sus blazonul şi a face faţă acerbei concurenţe, în 1882 conducerea nou înscăunată a restaurantului „Hugues” a angajat un mare maestru bucătar parizian, „monsieur Trompette”, „fost în serviciul lui Leon Gambetta”.

Localuri cu mâncare şi muzică bună

Moda restaurantelor a continuat să se bucure de o mare popularitate şi la începutul secolului XX. Locantele de acest gen au continuat să se înmulţescă, dovadă fiind diversitatea lor, diferenţierile fiind făcute, ca şi în ziua de azi, după meniurile prezentate sau după rafinamentul bucătăriei, care atrage după sine şi trierea clienţilor în în funcţie de buzunar. În Piaţa Teatrului, lângă hotelul Hugues, apăruse deja hotelul Continental, având restaurantul cu acelaşi nume; pe urmă au mai fost restaurantul Modern, de pe Sărindar, „Enescu”, de pe strada Sf. Ionică, aflat „în coasta Palatului”, după cum ne spune Constantin C. Giurescu. Toate aveau, cum altfel, „specialităţi româneşti şi muzică bună” şi făceau parte din categoria restaurantelor cu ştaif.

 

 

 

 

 

Written by

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Check Also
Restaurantele cu specific românesc: de la ceaune la sous-vide
Acest text a fost publicat inițial în Dilema Veche. Într-o țară de clienți care încă ...