Ciorbă sau sour soup? Din nou despre identitatea gastronomică românească

Cristina Elena Andrei Articole Harta ciorbei Main article

GastroArt, Curaj înainte şi vinul.ro s-au reunit recent pentru a organiza, în 21-22 septembrie 2019, o serie de conferinţe pluridisciplinare pe tema identităţii gastronomice, ce au adus laolaltă profesionişti din diverse domenii.  Identitatea gastronomică românească a fost abordată şi analizată din diverse puncte de vedere: culinar, antropologic, istoric, cultural, lingvistic etc. Cu puţin noroc (şi multă muncă şi implicare), poate vom vedea cândva – să sperăm cât de curând – transformarea ideilor dezbătute în cadrul acestor conferinţe în proiecte şi, cu ajutorul autorităţilor române, în politici publice sau chiar într-o strategie naţională.

Am avut bucuria de a fi invitată de Cosmin Dragomir să vorbesc şi eu în cadrul uneia dintre conferinţe, pe o temă atât de dragă mie şi atât de dezbătută cu Cosmin şi cu alţi pasionaţi, cu alte ocazii: identitatea gastronomică naţională privită prin prismă lingvistică. Vă prezint mai jos un articol care are la bază comunicarea mea din cadrul conferinţei, pe tema

Preparate, denumiri şi identităţi culinare. Despre traducerile din meniurile restaurantelor:

 

Există traducători care ar traduce în română absolut tot, chiar şi cele mai intraductibile sintagme, şi traducători care mai presară în traducerea în română niscai cuvinte străine, fie de dragul stilului sau al SEO, fie pentru că, pur şi simplu, aşa e trendy sau cool. Cu certitudine, însă, nici unii, nici ceilalţi nu vor traduce vreodată în română cuvântul pizza, ci îl vor prelua ca atare, în mod firesc, fără să le treacă prin cap vreodată (decât, poate, cu foarte rare excepţii, în cine ştie ce ocazii aparte) să folosească în limba-ţintă o altă sintagmă, eventual o traducere perifrastică, gen “plăcintă/tartă italienească” ori “Italian pie/tart” etc.

La fel se întâmplă, desigur, şi în cazul meniurilor restaurantelor: niciodată, când vom intra într-o pizzerie din România, Italia sau de aiurea, nu ni se va prezenta un meniu de “plăcinte italieneşti”/”Italian pies”; preparatul “pizza” se va regăsi întotdeauna pe respectivul meniu sub denumirea pizza şi nu alta. Aşijderea se întâmplă, desigur, în cazul multor altor preparate cu specific naţional consacrate, fie acestea hamburger sau hot dog, guacamole sau nachos, Chateaubriand sau foie gras. Orice restaurant din lume, inclusiv din România, vă va servi paté/pateu de foie gras, prezentat sub această denumire în meniu, niciodată ca pateu de ficat gras. Aş putea chiar spune că pentru restaurante este o mândrie să servească foie gras, muşchi Chateaubriand sau alte delicatese franţuzeşti şi nimănui, niciodată, nu-i trece prin cap să traducă denumirile acestor preparate.

Din păcate, nu aceeaşi mândrie o avem noi, românii, în prezentarea preparatelor noastre cu specific naţional către străinii care ne vizitează ţara. În foarte multe dintre  restaurantele româneşti (sunt tentată să spun în majoritatea lor), pe meniurile traduse în engleză regăsim mai totdeauna denumirile traduse (perifrastic/descriptiv) ale preparatelor româneşti: sarmalele sunt (stuffed/Romanian) cabbage rolls, zacusca este vegetable spread, ciorba este sour soup, iar mititeii sunt, desigur, celebrii grilled minced meat rolls, cum altfel? Doar şi “Dumnezeul traducerilor”, Google Translator, dă această traducere ca fiind consacrată, “verificată de Comunitatea Google Traducere”! (Şi nu, nu acelaşi lucru se întâmplă pentru hamburger sau hot dog, care apar ca atare, netraduse în “traducerile consacrate” de Google pentru română şi franceză, de pildă).

Avem o tendinţă obsesivă, o compulsie de a traduce absolut toate denumirile preparatelor noastre, lipsindu-le, astfel, de o bună parte din identitatea lor, din specificul lor românesc. Este vorba aici despre un soi de complex de inferioritate (sau “autorasism”, cum îi zice Cosmin Dragomir), rezultat, probabil, şi din eternele discuţii privind identitatea gastronomică românească, îndelung contestată şi adeseori chiar hulită, degradată, dezavuată, uneori chiar şi de cei care ar trebui să o promoveze, să o cultive, să o întărească.

(Între paranteze fie spus, această obsesie a traducerii nu ne prea urmăreşte când folosim, prea adesea şi prea din plin, cuvinte englezeşti – precum chef, plating  sau dish – în locul unor cuvinte româneşti perfect echivalente, uzuale şi fireşti; dar pe această temă poate voi reveni cu altă ocazie.)

Nu acelaşi “autorasism” îi urmăreşte, de pildă, pe ruşi, care n-au avut nici o reţinere să-şi prezinte ciorba, pur şi simplu, ca borş (cu denumirea adaptată grafic sub diverse forme în meniurile traduse în care se regăseşte: borsh, borsch etc.) şi s-o promoveze ca atare, sub acest nume (evident, cu o firească descriere a preparatului între paranteze), astfel încât borsch-ul – iniţial o ciorbă cu specific ucrainean –  a ajuns să denumească nu doar ciorba “identitară” ucraineană, ci şi cam orice ciorbă din spaţiul slav şi, mai mult, din Europa răsăriteană (inclusiv din România). Aşadar, dacă vreunui străin, vreodată, îi pare familiară denumirea de borş când vine pe la noi, acest lucru, cu certitudine, nu ni se datorează nouă, ci ruşilor, care nu l-au prezentat pe meniuri (şi nu l-au promovat) drept (Russian) sour soup – decât în secţiunea dedicată descrierii produsului, nicidecum în cea a denumirii.

La urma urmelor, fără o denumire, fără un nume, nici o identitate nu este întreagă, iar din identităţile mici se construieşte o identitate mai mare şi, eventual, un brand de ţară. Lipsa conştiinţei unei gastronomii naţionale – la care au contribuit din plin chiar bucătari renumiţi, din păcate – duce, desigur, la situaţia aberantă de a ne prezenta în faţa lumii cu traduceri perifrastice (descrieri, definiţii), niciodată cu denumiri, cu numele neaoşe ale preparatelor specific româneşti.

Nu cred că greşesc dacă afirm că gastronomia franţuzească nu ar fi devenit atât de mare, de renumită, de importantă, constituindu-se ca referinţă în gastronomia mondială, dacă reprezentanţii ei dintotdeauna nu ar fi ţinut cu dinţii de denumirile preparatelor şi nu le-ar fi promovat sub aceste denumiri în lumea întreagă. Şi, probabil, fără numele cu care şi-a botezat preparatele, Franţa nu ar fi putut să-şi înscrie gastronomia în Lista UNESCO a Patrimoniului Mondial Imaterial. Nici Mexicul, de altfel, care a reuşit aceeaşi performanţă.

Apropo de această listă, dintre ţările sud-est europene, Croaţia a obţinut o dublă performanţă: pe de o parte, ea figurează printre ţările reprezentative pentru dieta mediteraneană – înscrisă în 2013 în Lista UNESCO a Patrimoniului Mondial Imaterial –  iar pe de altă parte are un preparat naţional înscris în această listă (Licitar – turta dulce croată, pe listă din 2010). România, din păcate, stă foarte prost la capitolul patrimoniu cultural, în general, şi încă şi mai prost la capitolul patrimoniu cultural imaterial. Iar în domeniul gastronomiei ca moştenire culturală de păstrat (şi de înscris la UNESCO) suntem la zero şi probabil că acolo vom rămâne multă vreme. Şi asta nu din cauză că nu avem o astfel de moştenire, ci pentru că aproape nimănui nu-i mai pasă de ea – decât, desigur, unor pasionaţi, îndrăgostiţi de moştenirea noastră culinară, cum sunt, de pildă, cei de la Fragmente , Bucătăria hoinară sau My Secret Romania, care străbat ţara întru recuperarea tradiţiei, recent premiaţi de GastroArt.

S-a vorbit, de pildă, în cadrul Conferinţelor GastroArt din 21-22 septembrie, despre o ciorbă pe cale de dispariţie – “ciorba dulce de Dobroteşti”, cum a fost numită – care se prepară doar într-o anume ocazie (la parastasul de 40 de zile) şi doar la ceaun; se pare că această ciorbă va dispărea odată cu ultima persoană care o mai găteşte: Ţaţa Riţa din Dobroteşti, în vârstă de peste 90 de ani. Despre Ţaţa Riţa şi ciorba ei am aflat, în cadrul Conferinţelor Gastroart, de la iniţiatorii proiectului Fragmente (minidocumentarul lor dedicat Dobroteştiului îl găsiţi aici), un proiect ce îşi propune să recupereze tradiţia lăutărească şi patrimoniul gastronomic românesc. Ciorba Ţaţei Riţa aparţine acestui patrimoniu şi cu siguranţă merită salvată şi înscrisă pe Lista UNESCO de care am pomenit mai sus. Evident, nu sub denumirea tradusă (ridicolă, de altfel) de sweet sour soup (sic!), ci de ciorbă dulce (de Dobroteşti).

Ciorba românească are, de altfel, un uriaş potenţial ca produs identitar, prin varietatea şi originalitatea sa – nu importă că numele ne-a parvenit pe filieră turcească: şi turcii l-au luat de la arabi, iar arabii, probabil, de la persani. Ceea ce, evident, nu-i împiedică pe arabi să-şi mănânce şi să-şi promoveze shorba/chorba ca fiind a lor şi nu a altcuiva. Aşijderea, vecinii noştri bulgari şi sârbi ori, ceva mai departe de noi, bosniacii n-au nici un complex privitor la “originea turcească a ciorbei” (sic!) când îşi promovează chorba/čorba cu specific naţional. Numai noi ne codim să ne asumăm acest preparat ca făcând parte din gastronomia noastră naţională, din identitatea noastră de cultivat şi promovat. Şi, ca atare, probabil că numai noi o punem pe meniurile traduse ca (Romanian) sour soup în rubrica destinată denumirii, nu descrierii preparatului.

În ecuaţia identităţii gastronomice nu contează, aşadar, doar ingredientele, tehnica, (micro)localul, arta culinară, obiceiurile sau tradiţia din spatele produsului etc., ci şi, poate înainte de toate, numele acestuia. Aşa cum spuneam mai sus, o identitate e ciobită fără un nume: degeaba faci un Chateaubriand excelent, dacă tu pe meniu îl numeşti (“traduci”): “specialitate culinară preparată din muşchi (gros) de vită”, à la DEX! Iar dacă “traducerea descriptivă” sună ca naiba pentru preparatele franţuzeşti, de ce ar trebui să o adoptăm pentru cele româneşti?

Cu siguranţă, va trebui să ne debarasăm cât de curând de acest (prost) obicei de a traduce orice denumire a preparatelor româneşti. Pentru că, atâta vreme cât pe meniuri vor apărea sintagme precum cabbage rolls în loc de sarmale, vegetable spread în loc de zacuscă şi sour soup în loc de ciorbă, vom întârzia conturarea, cultivarea şi dezvoltarea unei identităţi gastronomice naţionale şi, implicit, chiar construcţia acelui brand de ţară pe care ni-l dorim cu toţii şi îl tot căutăm de atâta timp.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Check Also
5 supe suprinzătoare din interbelic
Interbelicul românesc reprezintă o perioadă extrem de seducătoare mai ales prin intermediul unor texte care ...