IstorieRețeteZaharicale

Istoria aproape completă a lui Zamfirescu, cel mai mare producător de ciocolată din Balcanii interbelici

Povestea de succes a familiei Zamfirescu începe prin 1840 cu o fabrică de lumânări și, ulterior, cu una de săpunuri de toaletă pe care, timp de jumătate de secol, Costache “săpunarul” Zamfirescu o retehnologizează în trend cu ultimele descoperiri din industria europeană de profil.
Industriașul a avut doi nepoți, Constantin și Olimp care și-au început cariera ca ucenici și calfe la prima fabrică de ciocolată deschisă în București (1891), cea a francezului F. Bresson situată la adresa actuală B-dul Kogălniceanu nr. 38.
În 1898 fabrica trece în posesia familiei Zamfirescu, sub conducerea lui Constantin I. Zamfirescu care a dezvoltat afacerea pe cont propriu. (Frederic Dame, Bucureștiul în 1906, editura Paralela 45, care scrie și că în 1905 au fost vândute produse în valoare de 800.000 de franci elvețieni).

Urmând exemplul de succes al afacerilor familei, în 1906 fabrica este modernizată după cele mai înalte standarde ale vremii, iar în acel an vânzările cresc cu 90% față de cele înregistrate în primul an de la achiziție.
„Ciocolata Zamfirescu” devine principalul producător de dulciuri de calitate superioară și furnizorul curţii regale. Societatea deschide magazine de desfacere în București, Sinaia, Iași, Chișinău. “Cofetăriile Zamfirescu erau prețuite pentru buna calitate a produselor, care concurau cu cele din străinătate. În București cele mai elegante și cunoscute cofetării Zamfirescu erau cea de pe bulevardul Regina Elisabeta și cea de pe Calea Victoriei, vizavi de Palatul Regal. Ultima a fost distrusă de bombardamentele din timpul războiului; astăzi, pe locul acesteia se găsește restaurantul Athenee Palace.

Circula o anecdotă, și anume, că Iuliu Maniu, aflat la Sinaia, a intrat în cofetăria Zamfirescu din localitate ca să cumpere bomboane pentru a le oferi reginei Maria, dar nu s-a putut decide ce bomboane să cumpere, oferta fiind foarte mare; până la urmă, acesta a întârziat la întâlnirea cu familia regală. Scuza a fost una oficială: «treburi de stat»” (Codin Zamfirescu, strănepot)
La începutul anilor ’20 este construită o nouă fabrică, mai mare (pe Calea 13 Septembrie) dar și locuințe pentru angajați – pionerat în zona de responsabilitate socială. “Cumpărarea terenului de 1,5 hectare din Calea 13 Septembrie prin intermediul și cu ajutorul Băncii de Scont a României a pus bazele unei noi fabrici de ciocolată. În 1921 se construiesc noi hale de producție, magazii și alte construcții auxiliare, inclusiv locuințe pentru muncitorii din fabrică – dovadă a simțului de responsabilitate civică și socială. Se aduc din Germania noi utilaje, iar Fabrica de Ciocolată Zamfirescu devine cea mai mare și mai modernă fabrică de dulciuri din sud-estul Europei, furnizoare a curții regale” (Codin Zamfirescu, strănepot)

„De marile sărbători vitrina cafenelei se decora cu figurine mișcându-se ale personajelor biblice și Moș Crăciun. În ajunul Paștelui, apărea un gazon proaspăt cu flori de câmp, în care zburdau puișori de jucărie. De asemenea, puteai vedea prin sticlă miei, iepurași și ouă de ciocolată înfășurați în hârtie de culoare aurie. În fața vitrinei, mai mereu se strângea un grup de curioși, copii și maturi, care urmăreau cu un viu interes decorațiile din vitrină”. Din amintirile T. Ianușevski („Observatorul Chișinăuian”, 25 martie 2010 – citat de Irina Alexandru, managerexpress.ro)
În anul 1922, casa „Grigore Capşa” acordă fabricii „Ciocolata Zamfirescu” dreptul de a se putea servi de numele de „Capşa” pe etichetele sale de produse de ciocolată. Ambalajele bomboanelor de ciocolată erau deosebit de frumoase. Mai mult, în anul 1931, „Capşa” a încheiat o convenţie prin care acorda firmei Zamfirescu dreptul de a vinde orice produs de ciocolată sub marca, ambalajul şi denumirea „Capşa” (conform sursei mai sus citate).
“Copiii mă respectau și mă invidiau. Nu pentru că aș fi fost deosebit de inteligentă sau că aș fi avut un arsenal de jucării, ci pentru că tata era patronul unei fabrici de ciocolată. Deoarece locuiam pe terenul fabricii, aveam acces la laboratoare și aveam voie să gust orice dulciuri doream. Îmi plăcea tare mult să-mi vâr degetele în mixerele uriașe și să ling sosul de ciocolată cu lapte. Îmi plăcea să mă uit cu nugaua era aplatizată pe mesele de marmură și, mai mult ca orice, îmi plăcea să văd muncitorii tăind cuburile mici și presărând zahăr pudră pe foile gelatinoase, roșii, portocalii și verzi de rahat. Pe vremea aceea toate acestea se făceau manual.

Mai aveam voie să iau câte tablete de ciocolată, bomboane sau rahat voiam. Profitam de această permisiune și împărțeam cu generozitate dulciuri prietenilor mei. Erau în jur de treizeci de fete și băieți de vârsta mea, toți copii ai muncitorilor noștri care locuiau tot pe terenul fabricii” (Olimpia Zamfirescu, Gustul amar al ciocolatei, jurnalul unei supraviețuitoare, traducere din limba engleză de Lidia Grădinaru, prefață de Codin Zamfirescu, Corint Books 2019)
“Însă abia când comuniștii au preluat puterea am plătit amarul preț pentru privilegiul de a fi fost fata celui mai mare fabricant de ciocolată din Balcani. După ce am pierdut totul, a venit ziua în care am încercat cu disperare să-mi găsesc o slujbă. Însă nimeni nu voia să o angajeze pe fiica unui capitalist notoriu. În cele din urmă am primit o slujbă pe șantier «Nu avem pentru tine niciun post de birou, dar poți să muncești cu echipa de zidari. Adică să cari apă, nisip, ciment. După atâta ciocolată câtă ai mâncat, mișcarea îți va face bine».
Mai târziu, în perioada în care am fost închisă, pedeapsa a fost mai dură. Cu toate că infracțiunile mele împotriva republicii populare erau minore, ofițerii care conduceau Ancheta nu m-au tratat cu severitatea oficioasă pe care era de așteptat să o manifeste față de orice dușman al poporului. Ei au văzut în mine un dușman personal. Nu e de mirare. Fuseseră recrutați din rândurile celor mai săraci dintre săraci. În copilărie, citiseră numele meu magic pe tabletele de ciocolată după care tânjeau, însă pe care nu își permiteau să și le cumpere. Pentru ei eram mai odioasă decât orice politician care încercase să răstoarne regimul. Acum se răzbunau. Prințesa ciocolatei era în mâinile lor: puteau s-o scuipe, s-o insulte, s-o pălmuiască după cum doreau. S-o facă să plătească pentru faptul că domnise pentru mulțimea de dulciuri care, chiar și acum, când erau mândri ofițeri tineri ai celei mai temute instituții, exercitau asupra lor o fascinație tot atât de mare ca aurul” (Olimpia Zamfirescu, gustul amar…)
Fabrica a fost naționalizată prin legea 119 din 11 iunie 1948, iar Constantin Zamfirescu nu a putut să-și vadă munca năruită și s-a sinucis, aruncându-se pe geam de la etaj.

Citește și: Istoria dulciurilor brașovene până în 1989: Hess, Stollwerk, Steaua Roșia, Dezrobirea, Cibo 

Share:

Leave a reply