Cozonacul domnului Dan Alexe

Din când în când domnul Dan Alexe vâră bățu’ prin gardul gastronomiei și scârmă în rețetarul tradițional în deja consacrata direcție a  “excepționalismului negativ românesc”. Nimic nu e al nostru, nimic nu a devenit al nostru.

Domnul Dan Alexe se folosește, impecabil, de argumentele științifice ale etimologiei. Păcat că nu vede și pădurea, chiar dacă la noi e aproape defrișată, de copaci. Domnul Dan Alexe ne arată cum diferite mâncăruri pe care “am ajuns să le credem delicatese naționale” sau despre care “am ajuns să le credem ale noastre, tradiționale” nu au fost născocite în cuptoarele dacice sau măcar în cuhniile din Tecuciul medieval. Doar că, domnul Dan Alexe uită (ori omite intenționat), de la gură pân’ la tastatură, niscaiva argumente la temă care, în alte condiții, îi erau favorabile pentru a demonstra contrariul.

Cea mai recentă victimă a analizei lingvistice danalexiene este cozonacul. Citez întreaga postare de pe Facebook:

„Kuzunak” scrie acolo (textul este ilustrat cu un produs de patiserie ce aduce a plăcintă moldovenească, n.m.), pe această prăjitură (chec de Paști etc.)  bulgărească împrumutată și de noi, de-am ajuns să credem că e delicatesă națională. Cozonacul bulgaro-român e numit însă așa în urma unei confuzii.

Bulgarii (iar după ei românii) au lipit peste prăjitura de tip panettone, cum o fac identic și italienii, numele unei alte prăjituri de origine grecească, ϰοσωνάϰι, kosonaki, care este un diminutiv de la ϰοσώνα, păpușă. Cozonac ϰοσωνάϰι, înseamnă, așadar, „păpușică”, nume dat din pricina formei vagi de păpușă înfofolită a prăjiturii.

Din exact același motiv, când țăranii români au văzut pentru prima dată un câmp cu planta din America numită apoi (dintr-o altă confuzie) porumb, frapați de aspectul de păpuși infofolite al știuleților, românii au numit planta: „păpușoi”. Până astăzi, porumbul crescut pe știuleți, în anumite regiuni, e încă numit metaforic și antropomorfizat: „păpușoi”. La fel a fost și cu păpușica ϰοσωνάϰι, cozonacul.

Dar kosonaki era initial cu totul altceva, nu aducea deloc cu acest panettone pe care îl numim cozonac. Kosonakia erau figurine dintr-un amestec de nuci și miere care s-au răspândit odată cu creștinismul în tot bazinul mării Negre, într-așa măsură încât georgienii, care le fac sub forma unui fel de nuga tare din nuci și miere, gozinaki, cred la rândul lor că e delicatesă națională, unde se mănâncă doar de Crăciun.

Și georgienii la est și bulgaro-românii la vestul mării Negre sunt convinși că păpușa grecească kosonaki (gozinaki la georgieni) e a lor, tradițională.

La georgieni este de altfel și mai flagrant. Numele, care variază de la “gozinaki” (გოზინაკი) la “gozinahi” (გოზინახი) și “gozinaqi” (გოზინაყი) este nu doar limpede un diminutiv pur grecesc, elen, în -ki (de la kosona > kosonaki), dar georgienii l-au gruzinizat mecanic, căci această prăjitură din nuci și miere a fost asociată de ei subconștient cu “nigozi” (ნიგოზი) = nuci. De la „nigozi” (nuci, în georgiană), gruzinii au făcut din kosonaki > gozinaki, ca și cum ar veni de la un ipotetic “(ni)gozinaki” și gata șmecheria, acum este al lor.

Nu contest, Doamne ferește, veridicitatea analizei etimologice, dar mi-aș măslui pe repede-nainte o diplomă de ortoped de fracturi logice.

Doresc să subliniez, fără să scot din context, trei luări de poziție din textul de mai sus.

“(…) pe această prăjitură (chec de Paști etc.)  bulgărească împrumutată și de noi, de-am ajuns să credem că e delicatesă națională”

“Și georgienii la est și bulgaro-românii la vestul mării Negre sunt convinși că păpușa grecească kosonaki (gozinaki la georgieni) e a lor, tradițională”.

“Dar kosonaki era initial cu totul altceva, nu aducea deloc cu acest panettone pe care îl numim cozonac.”

Observ, cu stupoare, că domnul Dan Alexe folosește “național” și “tradițional” pe post de sinonime. Mă sperie gândul că un erudit care demontează mituri cu ajutorul istoriei cuvintelor ignoră semnificația acestora. Sunt curios dacă, domnul Dan Alexe consideră foie-gras-ul delicatesă națională franțuzească (ori dacă francezii cred asta), nu de alta dar egiptenii îndopau zburătoare pentru ficat gras în urmă de niște multe mii de ani. Ori dacă sushi-ul este delicatesă națională niponă (ori dacă japonezii îl consideră astfel) ținând cont că metoda de conservare a peștelui care stă la baza acestui preparat are paternitate continentală, nicidecum insulară.

Dar dilemele mele nu se opresc aici. Sunt curios ce consideră domnul Dan Alexe că înseamnă traditional. Poate nu e de acord cu definiția lui Edward Shils care spune că “pentru a fi numit tradiție un atare pattern de transmisie/predare să ajungă la măcar a treia generație succesivă” (mulțumesc Florin Dumitrescu – Tradiții la superofertă). Numărați voi cam câte generații au trecut la 1841 când apărea, în cartea lui Kogălniceanu și Negruzzi de “rețete cercate”, cam prima rețetă care aduce mult cu cea a cozonacului de astăzi.

Ăsta e mersul treburilor în bucătăria mondială. Mai toate preparatele din rețetarul international devin tradiționale (specifice) unor regiuni (țări) după ce ele sunt gătite cu frecvență în acele spații. De cele mai multe ori aceste rețete suferă tot soiul de adaptări funcție de afinitățile de gust ori de materia primă disponibilă. Toate gastronomiile sunt multiinfluențate și au un specific subcontinental. Heringul afumat la fum de conifere nu e tradițional la Sfântu Gheorghe, dar scrumbia afumată cu lemn de la copacii din Deltă este.

Iar din bucătăria tradițonală cele mai cele rețete, care reușesc pe plan local să intre în frecvența de consum a mai tuturor categoriilor de consumatori, devin delicatese naționale. O delicatesă națională românească nu e musai să fie concepută la Gumelnița ori Cucuteni. Chifteluțele suedeze sunt delicatesă națională a țării scandinave chiar dacă vikingii nu prăjeau biluțe de carne tocată, ba chiar e dovedit că ei le-au aflat de pe la otomani. De fapt, asta înseamnă evoluție. Pentru că nu putem vorbi de gastronomii referindu-ne doar la bucatele consumate în ieslea lumii. Ba, mai mult, nu putem vorbi de național, de românesc, de tradițional dacă facem trimitere exclusiv la Deceneu și Burebista. Nu ne obligă nimeni să fim proști. Nu puriști, ci tonți de-a dreptul. Putem vorbi de vinuri franțuzești (naționale ori tradiționale) după filoxeră? Normal că putem vorbi. Putem vorbi de bouillabaisse delicatesă națională ori tradițională dacă roșiile nu sunt europene? Normal că putem. Pot belgienii și francezii să își dispute prăjirea (tehnica) cartofilor peruani? Normal că pot, că ei nu sunt “autorasiști”.

Atât gastronomia cât și limba sunt vii. Se schimbă, se adaptează, indiferent dacă unii dintre noi consideră această dinamică evoluție ori involuție. Dar să ne întoarcem la ale noastre, de fapt la ale domnului Dan Alexe, care, în același text scrie:

“Dar kosonaki era initial cu totul altceva, nu aducea deloc cu acest panettone pe care îl numim cozonac”. Păi nu mai pricep nimic. Ce nu e delicatesă națională/tradițională? Denumirea care nu dacică sau produsul final asezonat cu transpirația sărată de miilor de gospodine care l-au tot frământat timp de multe generații? Păi denumirea nu, tocmai ce a dovedit-o domnul Dan Alexe, dar aluatul, aluatul ăsta care are anumite specificități care-l diferențiază de alte aluaturi poate fi? Normal că poate fi, ba mai mult este. V-o spune, voalat, tot domnul Dan Alexe, într-un alt text, ceva mai vechi. Îi reamintesc:

“Avem două lucruri esenţiale, fundamentale, două lucruri pe care nu le mai face nimeni și care, omorând microbii, dând vitamine şi întărind sistemul imunitar au ajutat la supravieţuirea neamului prin mii de ierni de mămăligă cu untură: — mujdeiul şi borşul (zeama acră din tărâţe, nu ciorba impropriu numită borş). Sigur, mai toate naţiile folosesc usturoi, sau fac sosuri de usturoi, însă nimeni nu îl consumă atît de concentrat, cu atâta frecvenţă şi însoţind atâtea mâncăruri. La fel, impropriul numit borş: niciun alt popor nu foloseşte o asemenea zeamă de cereale la acritul mâncărurilor. Cam atât este pur românesc: mujdeiul şi borşul, zeama acră… E puţin? Aş !… Unii nu au nici asta. Sfidez pe oricine să-mi zică un fel de mâncare luxemburghez” (Dan Alexe – Dacopatia şi alte rătăciri româneşti”, Editura Humanitas, 2015).

Înlocuiți mujdei cu cozonac. Vorbim de frecvență, de rețetă cu particularități regionale, de ritual. Că dacă vorbim de etimologie nici ăsta nu-i al nostru: mujdei – compoziție prin aglutinare din must de ai unde ai vine de la alium (usturoi). Bașca, dacă vorbim de originea (nu doar etimologică) a borșului ajungem la slavi care (polonezii, ucrainienii etc) folosesc borș (zeamă fermentată de tărâțe) pentru acrire. Doar că bortsch sunt numite și alte zămuri de la ei acrite și cu altceva, fix ca în cazul zămurilor moldovene.

Deci, în cazul mujdeiului și borșului putem aplica criterii ce țin de ritual, ceremonial, frecvență de consum și variațiuni la temă ca să devină d’ale noastre. În cazul cozonacului nu. Deci mujdeiul e “esențial, fundamental, nu îl mai face nimeni, pur românesc” desi există multe sosuri aite pe pământ, dar cozonacul e plagiat, nu e național și nici tradițional. Undeva logica și-a luat câmpii și a fugit la cules de ștevie.

Unde mai pui că, în multe din cazurile în care etimologia cuvintelor folosite în prezent îi dă dreptate domnului Dan Alexe nu sunt aduse în discuție arhaismele cu semnificație identică dispărute din limbă. Cam despre toate acestea am scris pe larg cu alte ocazii.

O să închei aici cu un citat din doamna Ofelia Văduva ( Pași spre sacru din etnologia alimentației românești):

“Dorim să accentuăm asupra ideii promovată de noi în studii privind importanța redusă a provenienței acestor feluri de mâncare, a nașterii sau nu a lor pe pământ  românesc comparativ cu valoarea culturală a asimilării creatoare a noutăților și adaptarea perfectă la modelul tradițional românesc de prelucrare și combinare a materiilor prime prin tehnici de mare vechime. În plus, consecvența cu care ele au fost perpetuate de-a lungul timpului în hrana cotidiană și de sărbătoare, păstrarea în timp a unei vechi și diversificate terminologii, pot fi argumente în favoarea românismului lor”.

 

 

 

 

Scroll to Top