Pe Iohan l-am cunoscut în urmă cu vreo trei-patru ani la o terasă hipsterească din București pe unde îmi mai beam berile cu vreo doi prieteni comuni. Este unul dintre oamenii cu care aș vrea să petrec mult mai mult și e unul dintre puținii pentru care mi-aș înfrâna entuziasmul narcisist de a vorbi doar despre mine :d. Nu de alta, dar a trebuit să aflu din acest text că e „nașul” Șaormeriei Dristor. Cristian Iohan Ștefănescu scrie de vreo 30 de ani în presă (în 1990 a debutat la revistuța și stația de amplificare de la Petroșani, apoi în 1991 la Mediafax), a publicat mii de articole, reportaje (unele din zone de conflict), analize,  iar în prezent îl puteți citi sau auzi la Deutsche Welle și Digi FM. Dacă îl vedeți pe la Oravița, la părinți, dați-i vă rog o bere din partea mea, că mie îmi e greu să-l prind pe la București.    Cârciuma în tranziție. Anii nouăzeci. „Pe care i-am băut”. Eram trei sau patru oameni în mașina 136, în acea dimineață de sâmbătă. Undeva spre creierii nopții precedente, iubita poftise suc de ananas. De unde să găsești așa rarități la ora aia, în primăvara târzie a lui 1991? M-am trezit devreme, am tras niște șlapi în picioare, o pereche de pantaloni scurți și un tricou lălâu și am luat autobuzul din Leu până la Eroilor, la una din tarabele care vindeau jeleuri turcești, Kent și sucuri din dozatoare. Dozatoarele TEC! Au fost una dintre primele afaceri de larg succes ale comerțului privat, după revoluție. Nu exista trotuar în București să nu se termine, la colțul străzii, cu una dintre acele mașinării de sifon colorat în fața cărora lumea făcea coadă ca să-și umple sticle cu zeama carbogazoasă de arome chimic preparate ale unor fructe pe care majoritatea românilor nici nu le văzuseră încă – kiwi, mango, papaya. Am coborât la Eroilor. Undeva, în fața mea, soarele căsca ochii peste Dâmbovița. Fusese una din primele nopți călduroase ale anului. Aerul din mașinile ITB era stătut și prăfuit. Transpiram vizibil. Am cumpărat sucul de ananas într-un pahar de plastic transparent și m-am urcat în autobuzul 136. M-am așezat pe unul din scaunele libere, atent să nu vărs lichidul gălbui, până sus, în deal, la Leu. Cele două sau trei pensionare ce mergeau, cel mai probabil, spre Piața Gorjului, una dintre cele mai ieftine din Bucureștii acelor vremi, m-au privit intens. Poate le era milă („vai, săracul, așa tânăr și deja cu analizele după el”), poate silă („transportul în comun nu este transport de analize, tinere”). Paranteză. Cu de toate Salut. Sunt Cristian și sunt nașul șaormăriei Dristor. Într-o seară din 1999, în calitate de președinte de asociație de locatari, am semnat aprobarea prin care la parterul blocului de la intersecția Mihai Bravu cu Camil Ressu urma să se deschidă un fast-food. S-a deschis. Cu plăcere. Banii și berea studentului M-am ales din mandatul de președinte de scară cu primele dividente depuse în țesutul adipos. E destul de greu să așez cronologic ce s-a întâmplat între cele două momente, pe parcursul anilor 90. Ei, anii, n-au decât formal o scurgere coerentă, viețile noastre au fost și mai bulversate. Și dacă e să vorbim despre cârciumile tranziției, zig-zagul este obligatoriu. Am făcut câteodată foamea, în studenție. Cine n-a făcut? Nu existau rată, nici tren direct din orașul părinților până la Petroșani și, mai apoi, București, ca să primim oala cu sarmale sau cârnații în borcan cu untură „pe mecanic” / „pe locomotivă”. Eram sărac, cei mai mulți eram săraci. În cazul meu, sărăcia venea la pachet cu o oarecare vină: renunțasem la facultatea începută înainte de 1989și începusem o a doua, nu se cuvenea să-i complic pe ai mei cu bani de buzunar peste ce găseau ei de cuviință să-mi trimită. Dar nu neapărat din sărăcie am făcut foame, mai ales că am început devreme să muncesc. Înainte de 89 vindeam marfă adusă de la sârbi, mai ales țigări. Imediat după, în primăvara lui 90, am fost câteva luni suplinitor de educație fizică la o școală din Șerpărie, un cartier fix cum îi și spunea numele al Petroșanilor. La nici 22 de ani și, pe deasupra viitor inginer, le tentai și pe elevele dintr-a opta, dar și pe directoarea adjunctă cu un picior în pensie. N-am stat mult, dar am descoperit o lume, acolo, care își petrecea deja timpul prin baruri, într-o vreme în care nu se punea problema interdicției vânzării băuturilor și țigărilor pentru minori, nici a deschiderii de cârciumi lipite de curtea școlilor. Câteva luni mai târziu, când am ajuns la București, mergeam, uneori, sâmbătă dimineața în spatele Romexpo, unde le descărcam angrosiștilor saci de cafea din remorcile tirurilor, îi căram în depozite de unde îi încărcam la loc în dubițele buticarilor veniți din Argeș, Giurgiu sau Teleorman. Poate era și Dragnea printre ei, nu știu, nu-mi amintesc, munca cu cârca era prea captivantă pentru a mai vedea ceva în jur. Nu cred că mi-ar fi atras atenția, chiar dacă s-ar fi foit pe acolo, printre alți patroni mustăcioși sau burtoși de non-stopuri rurale. Ne alegeam cu niște bani cu care ne plăteam câteva ore de distracție în discoteca R2 din Regie (pe locul căreia a apărut, la un moment dat, de o manelotecă). Înainte de 89 vindeam țigări sârbești cui trebuie în Petroșani pentru un prânz cald la Casa de Oaspeți, hotelul și cantina partidului din centrul orașului. Un săpun străin sau un șampon de mere crude, una din piesele de succes ale micului trafic orăvițean cu fosta Iugoslavie, ne suplimenta și câteva cine cu bere de Hațeg sau vin, acasă la Vicky sau Maricica, cele mai tinere dintre bucătărese. Bine, vinul era „de surcele” – sticlele purtau denumirile unor podgorii celebre în vreme dar, cumva, în magazine era mai mult vin de, să zicem, Murfatlar decât putea Murfatlarul produce. După 1990 am intrat în rândul lumii studențești: ne-am vândut nu de puține ori cartelele de cantină. Era vremea primelor băute cu berile pe care, … Continuă lectura Cristian Iohan Ștefănescu: Cârciuma în tranziție. Anii nouăzeci. „Pe care i-am băut” (Anii’90 – antologie de amintiri gastronomice)