ActualArticoleIstorie

Dragoș Vasile: despre cum am mâncat în anii’90 și, iată, am supraviețuit (Anii’90 – antologie de amintiri gastronomice)

Pe Dragoș Vasile îl știam după semnătură pe când scria la Academia Cațavencu și, ulterior, la Cațavencii. Abia recent ne-am cunoscut, pe când am filmat niște pastile culinare pentru “ApropoTv” unde este producător. Ulterior ne-am mai intersectat de niscaiva ori, fie pe Qreator unde m-a invitat să dezbat despre pâine și despre șaorma cu de toate, fie pe la filmări, fie pe la CȚR la “Cum adică? – dezbateri destoinice”, fie pe la Voila la o mâncare și un vin excepționale, ba chiar și pe la mine, la Blid Locantă Românească pe la vreun blid cu oaie sau o degustare de țuici. 

Despre cum am mâncat în anii’90 și, iată, am supraviețuit

– Și de ce nu scrii despre Tormen?

Îi spusesem că tema articolului sunt legendarele cârciumi ale anilor ’90. Unde “legendare” e așa, o figură de stil, un eufemism, o cioacă, ca și cum ne-am strânge azi într-un platou de televiziune și i-am spune “maestre” lui Ion Cristoiu. Iar unii fac emisiuni și chiar așa îi și zic, “maestre” – lucru care mă înduioșează și mă irită, deopotrivă, și mă descumpănește întrucâtva, ca beresucul ăla de la pisicâine. Oricum, a scrie un text substanțial despre cum mâncam și beam noi în anii ’90 (când se presupune că eram socialmente foarte activi, întrucât nu exista internet și n-aveam motive să stăm singuri acasă ca să belim ochii în calculator) e un demers arheologic mental foarte migălos. E ca-n bancul ăla de demult cu palimpsestul, în care intrai în duș și după o jumătate de oră de săpuneală descopereai tricoul ăla vechi cu Metallica.

Și e dificil să te raportezi corect la temă, cât de cât, în primul rând pentru că-n prima parte a anilor ’90, cel puțin, se ieșea “în oraș” mai degrabă la modul particular, optzecist, în case de oameni. În sufragerii cu biblioteci masive, ticsite cu BTT-uri și bibelouri, cu canapele cu arcuri de trei locuri, și varii scaune grele, capitonate, cu mese din lemn lucios date de perete, pe care tronau farfurii cu sărățele, salată de beuf și chiftele din altea mici, rotunde și tari, făcute probabil din piept de pui din ăla “american”, dacă mai știți ce zic, la așa-numitele “bairamuri”. Din turcescul “bayram”, sărbătoare de după Ramadam – ceea ce, retroactiv, mi se pare în egală măsură pe deplin meritat și neobișnuit de ironic.

În al doilea rând, e de remarcat că generația mea abia intrase la liceu când a venit Revoluția. Practic, eram prea tineri și încă prea săraci ca s-o ardem boem, cu Dinică, Iordache, Rucăreanu și Bănică ăl bâtrân într-o celebră bodegă cu mâncare proastă, decorată cu busturile lui Lenin, Ceaușescu și Marx, unde chelnerii butoși, pe stil vechi, purtau aiurea cravate de pionier, iar lăutarii lui Nelu Ploieșteanu se numeau, la mișto, cum ar veni, “Filarmonica Șarpele Roșu”.

În anii ’90 noi ne aflam la celălalt capăt a proletariatului. Nimic ironic în asta, nimic irecuperabil sau fatalist. Noi eram elevii și studenții ăia în tricouri lălâi, cumpărate din târg, care ascultau Timpuri Noi și coborau la parter cu peturi goale de doi litri, ca să le umple la non-stop cu sucuri de la dozatorul Tec. Un dispozitiv atât de înrădăcinat în cultura pop, încât beneficia inclusiv de replici chinezești și reclame la televizor.

Mă simt mult mai îndreptățit, așadar, să scriu despre gastronomia mică, accesibilă, aia responsabilă de multe dintre crizele de personalitate și diabet ale generației mele. Ca de exemplu: a) coada de două ore și jumătate de la deschiderea McDonald’s-ului de la Unirii (16 iunie 1995), chiar mai mare chiar decât aia din 1990, de la lansarea volumului “Moartea citește ziarul” al lui Mircea Dinescu, urmată, desigur, de consumul unor hamburgeri complet irelevanți; b) feliile de pizza fierbinte de la PaniPat, pe care le înfulecam, arzându-ne, gradual, toate papilele de pe limbă și cerul gurii, stând în picioare, ca la bufetul gării, fără să ni se pară nimic anormal că asta se-ntâmplă undeva în centrul Bucureștiului; c) prima șaorma la farfurie de la Springtime, căreia – îmi dau seama abia acum, după multe interacțiuni cu chefi, nutriționiști și medici specialiști – i-am supraviețuit cu ajutorul bunului Dumnezeu.

Și totuși: i-am mărturisit Dianei că în legătură cu experiența mea culinară din anii ’90 (aia bahică concentrându-se aproape exclusiv în Club A și în sufragerii de bloc iluminate parcimonios) aveam în vedere ceva mult mai sofisticat decât fast food-ul ăsta nebulos, nouăzecist: Shorley. Unde “sofisticat” nu e deloc un eufemism și nici o cioacă ieftină de hipster bătrân. Pe vremea aia, Shorley nu era doar fieful gresiei turcești lucioase – simbol al emancipării ambientale în cam toate cartierele muncitorești bucureștene.

Shorley era, în egală măsură, restaurantul proletar with a twist în care-ți permiteai luxul de a descoperi ce gust are ciorba de burtă (cu extra burtă!) la cinci dimineața. Sau cât de comestibili sunt, de fapt, puii de baltă pané, din care nu avuseseși tupeul să guști în anii ’80, când te duseseră ai tăi la cherhanaua aia de fițe din Mamaia. La Shorley – îmi reamintește în treacăt Diana – învățai din mers ce aia o Valdostana de porc sau în ce constă un pui Kievskaia cu usturoi și ierburi. Ceea ce, apropo de ideea de șnițele, se putea dovedi salutar într-o conversație preliminară cu o studentă căreia i se terminase pachetul cu merinde primit de la ai ei, pe tren.

Am aflat ulterior că Shorley – legendar restaurant de cartier pe care-l suspectasem ca fiind afacerea unui libanez cu prenume americanizat – aparținea, de fapt, unui fost geambaș de sandvișuri din Regie pe nume Ion Șorlei. Despre care stă încă scris, negru pe alb, pe nuntabucuresti.ro: “Un alt mare efort pe care bătrânul Șorlei îl face întotdeauna este să păstreze un preț corect”. Și da, nu era scump la Shorley, deși bănuiam atunci – când cu o bursă studențească nu puteai cumpăra, din față de la Universitate, decât maximum o pungă de casete audio piratate – că aici mâncau on a daily basis doar mediciniștii arabi și peștii din Grozăvești.

În fine, în Shorley aveai uneori și mult noroc genuin. Odată, nevastă-mea a prins un chelner care, rugat fiind să aducă nota, le-a spus că de data asta nu-i costă absolut nimic. Iar Diana l-a întrebat de ce, iar ăsta a zis că e ultima lui zi acolo și face cinste pe banii patronului, ceea ce a și făcut. Altădată eram cu Aurel Mitran la Shorley, așa, dimineața, pe la răsărit, și am plătit două sticle de vin în loc de trei. Am tras imediat concluzia că ospătarul era chiar mai beat decât noi. Care va să zică, există romantism și în HoReCa, în sensul unei anumite epoci, a unei anume stări de lucruri și de spirit, cum s-ar putea zice azi în unele emisiuni de televiziune.

Dar da, Tormen. Pe Regina Elisabeta, bulevard care atunci se numea Mihail Kogălniceanu (fost 6 Martie, fost Doamna Elisabeta). Chiuleam dimineața, de la liceu, după prima oră, maximum a doua, ca să mergem la pizzeria Tormen, care era situată aproape de salba aia de cinematografe intrate acum, aproape literalmente, în pământ, și d-aia băteam șase stații cu metroul, tocmai de la Pipera. Nu pentru pizza, desigur, care era un conglomerat blasfemator și indigest, cu un blat gros de un deget, cel mai adesea crud la mijloc, și care conținea relicvele unor crenvurști de pui și vagi urme de salam Victoria. Aveam doar 15 ani și zero cultură gastronomică, dar eram suficient de lucizi încât să venim la Tormen nu pentru pizza, ci doar așa, ca preludiu pentru mersul la film, orice film, pe întuneric, cu colegele noastre de pubertate.

Sigur, ulterior s-a deschis mai acana, tot pe Kogălniceanu, și bistroul omonim, lambrisat la modul extensiv, cu gresie beige pe jos și lustre din alea cu ventilator în tavan, unde înțeleg că veneau multe celebrități nouăzeciste, ca de pildă Stela Popescu, Gheorghe Dinică sau Nae Lăzărescu, iar Gică Petrescu avea permanent o masă rezervată. Dar n-am de unde să știu asta din proprie experiență, întrucât am frecventat exclusiv concurența de la numărul 13: cârciuma cu specific românesc Tic Tac, unde cânta Ion Lăceanu. Căruia, de ce să mint, i-am luat un amplu interviu, la începuturile carierei mele de ziarist. Chelnerii îi spuneau “maestre”, ceea ce mi s-a părut ușor inadecvat, la cum arăta locul ăla. Dar cumva acceptabil, una peste alta.

 

 

 

Share:

Leave a reply