ActualArticole

Modernizarea tradiționalului

Reciteam în aceste zile parte din colecția EgoPublicistică de la Polirom, mai ales primele cărți ale seriei, antologii de editoriale de prin anii 2000+. E mișto să redescoperi tot felul de news alert de pe vremuri, să vezi cât de mult ne-am schimbat, cât de mult s-a schimbat întreaga lume. 15-20 de ani nu-s puțini deloc (darămite 20-30, aka anii’90 a căror peisaj gastronomic încerc să îl conturez cu ajutorul amintirilor a zeci, poate sute, de oameni invitați să scrie în campania inițiată de gastroart.ro: Anii’90 – antologie de amintiri gastronomice).

Ei bine, găsesc în volumul “Libertatea urii – scrieri” de Cristian Tudor Popescu (Polirom 2004) următoarea frază, pornită în contextul analizei crucilor din Cimitirul Vesel de la Săpânța: “De vreo sută și ceva de ani încoace, cam de pe când a început să bântuie moda iraționalului născător de artă, ne stăpânește obsesia că tot ce popular, ancestral, născut din masa neinstruită, musai să aibă profunzimi în fața cărora intelectualul e dator să se simtă umilit”.

Acel musai este cuvântul cheie. Nu tot ce a ieșit din mâna ori mintea țăranului român merită plecăciuni la altarul tradiționalismului. A mai dat și el cu bâta în baltă. Vorba aceea, contemporană, #atâtsaputut. Totuși, să ne întoarcem la cele bune, iar cele rele să se spele.

Ne împăunăm cu originile țărănești și educația de cătun a lui Constantin Brâncuși, dăm share cu mândrie patriotică la orice fotografie cu vreo vedetă occidentală suprinsă în “la blouse romaine”, înfulecăm cu nesaț un blid cu urzici strașnic usturoiate.

Mai facem și turism rural ahtiați după “eco”, “bio”, “tradițional”, “autentic” ori “natural”. Ajunși acolo, de multe ori găsim cremwurști și Șuncă de Praga la micul dejun și strâmbăm din nas când realizăm că damful de bălegar proaspăt e mai puternic decât Paco Rabanne.

Când vine un jurnalist străin și ne vâră sub nas un microfon personalizat cu logo-ul vreunei importante televiziuni occidentale intrăm în stare de alertă, ne pregătim de asediu, luăm poziția de atac și explicăm doct cum Ștefan cel Mare a apărat Europa de turci, cum Poenaru a inventat stiloul ori Coandă efectul care îi poartă numele. Suntem dispuși să mușcăm din oricine ar spune că țesutul de scoarțe, că cioplitul de păpuși de caș, că doinele, că fota maramureșeană nu-s românești. Autentic românești sau tradițional românești că mereu credem că e totuna.

Când e vorba de mâncare, stăm nițel pe gânduri, ne frecăm un pic bărbia, ne ștergem transpirația ce ne-a năpădit brusc cu dosul mâinii, și îngânăm rușinați cum că niciuna nu e noastră.

Adică, ne putem asuma un mod de a țese, un tipar de cioplire utilitară, notele muzicale și piese de îmbrăcăminte, dar nu ne putem asuma și anumite mâncăruri pentru că nu am inventat noi friptul, fiertul, coptul sau, și mai grav, tomata și cartoful. În fine, nu vreau să insist prea mult despre cei urlă că scrijelele nu-s de pe la noi și nici lutenița nu e bulgărească pentru că dacă alții nu descopereau America nu le-am fi avut. Asta chiar dacă a doua zi după ce au argumentat astfel se duc la piață și caută tomatele de soi românesc că altele n-au gust.

Să revenim.

Pentru mine, de foarte multe ori, tradiționalul e boring 😊. Nu mișcă nimic înlăuntru o hoardă de Călușari și niciun rapsod popular nu-mi provoacă vreun zvâc intestin. Leșe mă lasă rece, iar măștile de la Nereju îmi put prea tare a căcăreze. Am avut un covor cu motive tradiționale cumpărat de la Neoset și am stat de multe ori pe niște perne aidoma scoarțelor muntenești din Jumbo. Advertiserii au priceput cum stă treaba și ne-o explică impecabil Florin Dumitrescu în volumul “Tradiții la superofertă, între socoteala din agenție și cea de la raft” (editura Cartier).

În 2020 tradiționalul are trei forme: cel muzeal (musai necesar), identitar, istoric; cel modernizat cu cap; între ele, kitsch-ul prosperă galopant. O ie de secol XIX, o ie cusută la mână pe bumbac fin și o ie făcută în Guandonong pe poliester.

În momentul în care tradiționalul nu este inspirațional își pierde valoarea utilitară, necesară astăzi. Vorbim de aplicabilitatea lui cotidiană nu de reenactment spectaculos.

Așa și cu mâncarea. Nu toate rețetele de pe timpuri au folos astăzi. Nu comanda o mămăligă în pături care să băltească în grăsimi dacă, după ospăț, te urci pe o trotineta închiriată de la Lime și apoi urci, cu liftul, nouă etaje până la birou. Nu chema Glovo la multinațională să-ți aducă 300 de grame de slană friptă cu pâine de casă. Ponderează turcii care se bat la gură, într-o zi caniculară de iulie, în fața unui platou de fasole cu afumătură de aproape un kil. Nu socoti cât pui în plic funcție de platouașul cu aperitive de la nuntă.

Mâncarea românească de secol XXI caută fix treaba asta. Echilibru, modernitate, contemporaneitate, dar și nostalgii. Nu se mai gătește cu seu de pe rinichi de vacă așa cum nici mămăliga nu se învârte în tuciul de la bunici cu făcălețul de lemn, înnegrit și mâzgos, nu de alta dar te închide DSV-ul și îți face și dosar penal.

În multe cazuri nu e nevoie și nici indicat să intervii în rețetă, în altele e musai. Legumele din ciorbă fierte câte două, trei, ore nu mai au niciun Dumnezeu și nici vreo valoare nutrițională. Pe de altă parte fresh-ul din fructe distruge toată fibra, iar paharul ăla plin de vitamine vine la pachet cu o groază de fructoză.

Mâncarea tradițională trebuie să fie punct de pornire, muză. Uneori ne iese, alteori facem pizza țărănească.

 

 

 

 

 

 

 

Share:

Leave a reply