ActualArticoleIstorie

Andrei Crăciun: restaurant (Anii ’90 – antologie de amintiri gastronomice)

Pe Andrei Crăciun ar trebui să îl știți. Nu de alta, dar dacă ați ajuns chiar și la raionul mâncare aka pe gastroart înseamnă că vă dați pe net. Iar el scrie. Scrie mult. Scrie bine. Eu îl știu de la rubrica de fapt divers din Adevărul, de pe timpuri, apoi l-am citit prin diferite publicații fie ele generaliste ori de investigație. Sunt fan declarat al seriei “Baricadele”, cărți unde a adunat editoriale sau texte de presă. Și mai sunt ceva: fanul stilisticii lui.

Restaurant
M-am născut în 1983 și am trăit întâi într-un mic oraș de provincie, apoi într-un oraș mai mare de provincie, apoi în capitala României, apoi prin toată lumea, alandala. Pentru mine și cei ca mine, în copilărie, adolescență și prima tinerețe, restaurant era doar un cuvânt cu care închideai la fazan.

 Până la douăzeci de ani cred că am mâncat la restaurant poate de o sută de ori, ceea ce oricum era mult peste media oamenilor pe care îi cunoșteam.

Mai nimeni nu mânca la restaurant în copilăria mea, pentru că, fiind anii 1980, nici nu aveai ce să mănânci, iar apoi în anii 1990 supraviețuirea însemna să treci de la o zi la alta, în contextul în care fabrica de armament de care depindea orașul nostru murea, iar oamenii voiau, totuși, să trăiască.

Am mâncat la restaurant la mare și la munte, în concediile de vară ale părinților mei, care erau profesori de matematică și aveau trei luni de concediu pe an.

Oferta nu era bogată, mâncai ce aveau și îți plăcea, așa a trăit generația în care m-am întâmplat.

Nu am fost cu aceste amintiri la psihanalist, mai ales că n-am fost niciodată pe divanul unui psiholog și nici nu cred să ajung. Am fost învățat de asemenea să răzbesc prin viață ducându-mi singur crucile. Bineînțeles că nu e bine, dar e ceea ce e.

Totuși îmi plăcea să merg la restaurant pentru că era un eveniment și pentru că puteam să îmi aleg singur felurile de mâncare. Sunt capricios și fixist în chestiunile culinare.

Mănânc, cu siguranță, nesănătos, prost. Dar întotdeauna mănânc numai ce îmi place. S-o luăm altfel: nu am mâncat niciodată nimic din ce nu mi-a plăcut, cum în general în viață n-am făcut nimic din ce nu mi-a plăcut. Dacă îmi iei libertatea îmi iei tot.

Iar adevărul este că nu îmi plac bucătăriile. Deloc. Nu mi-au plăcut niciodată și nu cred să se mai schimbe ceva. Le ocolesc în orice casă ajung.

Nu gătesc, nu am gătit niciodată, ceea ce înseamnă că mănânc numai mâncare gătită de alți oameni, cu siguranță mai pricepuți decât mine (care nu știu să fac nimic). În fiecare zi comand mâncare de la restaurant și așa voi face până la sfârșitul zilelor.

Când se poate, când nu e vreo apocalipsă în desfășurare, merg chiar în restaurant. Nu în cele pretențioase, nu în cele scumpe, în cele în care mă simt bine și în care pot să observ viața, să ascult oamenii, să îi văd cum vorbesc, cum tac, cum mănâncă, cum se așteaptă unii pe alții.

Sunt un observator. Am puțini, foarte puțini, prieteni și nici nu vreau alții. Dau rareori mese și la fel de rar particip la mesele date de alții.

Trăiesc retras și, dacă restaurantele ar dispărea și ar trebui să intru într-o bucătărie, probabil că aș muri încercând să fac primul meu ou-ochi.

Nu am fost binecuvântat cu harul de a găti, de a cântări arome, de a mă bucura de o mâncare făcută cu mâna mea. Port acest handicap fără niciun regret, am câștigat niște timp. Și știu să fac alte lucruri.

Printre altele, să umblu prin toată lumea. Am fost în toate țările la care vă puteți gândi și în unele la care nici nu vă gândiți. Nu sunt un explorator în bucătăria culturilor, dar de mâncat tot trebuie să mănânc, așa că vă spun de pe acum că nimic nu se compară cu o porție românească de roșii cu brânză. Nici măcar friptura argentiniană, nici măcar mâncarea indiană gătită de indieni, nici măcar mâncarea mexicană gătită de mexicani. Bine, poate că totuși rața de Beijing făcută chiar la Beijing.

Beijing este orașul în care am mâncat cel mai bine în această viață, deși adeseori era greu de intuit ce ai în farfurie, dar asta demult, înainte să știu că există cuvântul pangolin. A, și am mai mâncat cândva la un restaurant etiopian din Belgia și a fost bine, foarte bine. Și cred că în Insulele Canare am mâncat o friptură de cangur, dar asta e posibil să fi visat.

Sigur, însă, în America am mâncat atât de prost încât atunci când m-am întors mi-au dat lacrimile de bucurie savurând sandwich-ul oribil cu care compania aeriană ne-a răsfățat.

Restaurant nu mai e un cuvânt cu care închid la fazan. Nimeni nu mai joacă fazan. Restaurantele sunt o parte importantă din viața mea, măcar că mă țin în viață.

N-am ce altă amintire să vă ofer: în copilăria și adolescența și tinerețea mea, oamenii au mai făcut și foamea, dar aveau inimile mai curate, bani mai puțini, speranțe mai multe, iar mâncarea avea, desigur, gust mai bun.

Și 1999 a fost cel mai frumos an, mi-aș da un rinichi să fie iar 1999, dar asta e, totuși, o altă poveste.

Share:

Leave a reply