ActualArticoleIstorie

Ileana Braniște: Amandine, indiene, ișlere, Cibo și Africana (Anii ’90 antologie de amintiri gastronomice)

De Ileana mă leagă câteva evenimente culinare și destule sticle cu vin ori cinzeci de pălincă la care am pus țara la cale de câteva ori. Și încă un element comun: pasiunea pentru organe 😊. Am invitat-o de două ori până acum (dar mai facem) la Blid Locantă Românească să gătească meniuri speciale doar cu organe, așa că multe din discuțiile noastre au damf de zahana. Îmi place mult cum și ce gătește Ileana, păcat că tigăile și lenea (mai ales) nu îi dau răgazul să scrie mai mult la blogul ei lăsat de izbeliște.

Amandine, indiene, ișlere, Cibo și Africana

S-ar putea să fiu cea mai tânără adăugire la antologia lui Cosmin. La revoluție împlineam fix 2 anișori, așa că pentru mine anii 90 se contopesc cu nebuloasa nostalgie a copilăriei. Descopeream împreună cu restul țării „minunile” gastronomice occidentale cu aceeași uimire ca părinții mei.

Prima amintire gastronomică trebuie să fie de prin 91-92 când mă ducea bunică-mea la grădiniță, într-un cartier de case din Brașov. Perpendicular cu strada pe care o străbăteam zilnic să ajungem acolo, la 4-5 case depărtare era o brutărie nou apărută cu punct de lucru și magazin de unde venea un miros ireal de pâine proaspăt coaptă. Pofteam întotdeauna la o „bosumflată”, adică o chifla simplă – parcă avea puțin mac deasupra – pe care o primeam doar uneori, pe motiv că avem mâncare acasă – bunică-mea fiind o fostă contabilă extrem de chibzuită.

Pâine de casă la noi nu se făcea pe motiv că ar fi cine știe ce inginerie complexă, cu toate că prăjituri produceau cu duiumul, din alea complicate cu mii de foi. O singură dată am văzut-o pe străbunică-mea făcând o pâine, în tavă de cozonac – o chestie densă, spongioasă și palidă – care m-a convins pentru multă vreme că pâinea de cumpărat e net superioară.

Din aceeași perioadă îmi amintesc de sticsurile de la Panificație Postăvaru, pe care străbunică-meu m-a învățat să le trec printr-o pojghiță de margarină la cutie, abia apărută – un fel de dip, înainte să fi auzit de nachos cu guacamole.

Cumva străbunicii mei au fost hipsterii acelor  vremuri – el pasionat de fotografie și „gadgeturi” de prin talciocuri, ea pictoriță francofilă auto-didact – și la ei țin minte prima pizza pe felii de franzelă. Decupa crusta de pe felii, le înmuia în apa sau lapte, nu mai țin minte sigur, punea suc de roșii și toate resturile posibile de mezeluri și brânzeturi din frigider. Ulterior, a apărut pizza pe stil turcesc, cu blatul gros, pufos și musai! fundul copt-ars-negru din cauza cuptoarelor pe gaz care ardeau doar jos.

O altă „inovație” au fost pastele „bolognese” pe care le-am mâncat de 2-3 ori la bona mea unguroaică. Maică-mea nu le făcea pe motiv că nu-i merge cuptorul cum trebuie(!?). Îmi dau seama acum, că macaroanele alea erau o contopire între ideea de paste cu ragu și lasagna – chiar îl ascultam pe Massimo Bottura spunând că în Italia nu există spaghetti bolognese.

Prin clasa 1 au apărut 2 noi repere în gastronomia brașoveană: cofetăria Vatra Ardealului și McDonalds. Amandine fabuloase, indiene cu glazura de șerbet de cacao și spuma de căpșuni. Tot pe atunci țin minte frișca naturală, acest inorog instabil care arareori se găsea și uneori se bătea cum trebuie. Îmi plăceau dulciurile, dar nu știu cum se face că maică-mea tot făcea ișlere, care nici nu-mi trebuiau, nici nu se terminau vreodată, pentru că făcea tone.

La Mc ajungeam doar la ocazii speciale – la premiu, aniversări. Cândva am dus-o și pe bună-mea care a zis că nu-i plac cartofii, că au gust de seu. Ulterior am aflat că ăsta e secretul cartofilor de la Mc.

Singurele ieșiri și „mâncări” în oraș erau la mare. Ai mei luau bilete prin sindicat și aveam doar masa de prânz asigurată, așa că dimineața ciuguleam un triunghi de brânză și niște pateu, iar seara ieșeam pe faleză. La Neptun se deschisese un SpringTime. Wow! Plecam capul cu reverență la prima pizza rotundă – ca ălea din desene – pe care o vedeam. Până atunci, pe lângă cele enumerate mai sus, mai era pizza de la Pizza Iulia, unica din oraș, unde „plăcinta” era pătrată, o felie dintr-un întreg mai mare.

Altă bucurie de la mare era popasul pe la Unchiu’ Costică, la Constanța unde beam nectar de piersici și mâncam dovlecei prăjiți, cu mujdei. Noi, la Brașov eram năclăiți de sirop de zmeură sau coacăze, dar nectarul era din altă galaxie. De fapt și acum, dacă stau să mă gândesc, doar pe la bulgari am văzut moda. Și pentru că eram sătulă de zmeură și coacăze, mare mi-a fost bucuria când un vecin de-al bunicului s-a angajat la fabrică la Frucade și ne aducea sirop concentrat de maracuja (fructul pasiunii) adunat seara de pe fundul cuvelor, pe care îl savuram cu sifon.

La noi în familie e o adevărată redută a băuturilor carbo-gazoase, așa că sifonul a fost părtaș la bucurii și necazuri toată copilăria mea. Aveam, ca toți oamenii, peturi groase de Pepsi, refolosite pe post de sifoane, dar și o tulumbă din țeavă de inox, de 12 l, manufacturată ilicit în fabrică la Metrom, pe care o luam cu noi pretutindeni în vacanță.

Altă amintire sunt „ceaiurile dansante”, adică aniversările între copii, la care erau nelipsite tartinele și canapelele – cu icre, pateu, parizer și dacă familia era înstărită, salam de Sibiu – întotdeauna garnisite cu murături și „filigran” de unt. Petrecerile erau „stropite din belșug” cu sucuri carbogazoase, tot pe măsura statutului financiar, de la tec radioactiv colorat, la  CocaCola și Pepsi.

Bomboanele copilăriei erau de la Cibo și aveau flori pe cutie – garoafe sau frezii – dar le vedeam rar, la început de an școlar, când primea bunica mea, profesoară de mate. Desertul nostru cel de toate zilele era pâinea cu unt/margarină și gem sau, să nu uităm, sinistra tabletă Africana cu arahide.

 

 

Share:

Leave a reply