ActualArticoleIstorie

Ionela Lungu – Mongo Pongo (Anii ’90 antologie de amintiri gastronomice)

De pe google am aflat și eu că Ionela Lungu e de fapt inginer, eu o am „cunoscut-o” după reconversie, adică meșter popular. Ionela spune poveștile humuleștene ale lui Creangă cu ajutorul figurinelor de lut. Și, dacă tot suntem aici la prezentare, i-am promis că o bârfesc cândva, uite că am găsit prilejul potrivit: cu Ionela am schimbat niscava zeci de mesaje în legătură cu posibila luare în concesiune pe trei ani a Cazinoului din Constanța de către Constantin Creangă, fiul povestitorului. Există câteva informații la temă pe net și în unele cărți de istorie a Constanței dar care se bat cap în cap cu biografiile familiei Creangă. După câteva telefoane date de ea, după câteva linkuri către diferite cote de bibliotecă, misterul încă nu e elucidat. Dar lucrăm. Ce voiam să spun: rar am văzut atât de multă implicare din partea cuiva, chiar dacă subiectul îi e de interes😊. Anii ’90 au prins-o studentă în Iași și astfel marcăm și primul text amintire din capitala Moldovei.

 

Aș sintetiza anii ’90 într-un singur cuvânt: bulibășeală. Ori că asta înseamnă tinerețea, în general, ori că erau primii ani după Revoluție și nimeni nu știa nimic, încotro să apuce. Iar bulibășeala înseamnă tot: mod de viață, afaceri, studii, inclusiv felul de a mânca.

In anii ’90 eram studenți în Iași și eu, și bărbată-miu, acum îmi dau seama că e bine să te măriți de tânără pentru că ai ocazia să faci toate lucrurile – bune, rele, prostii cot la cot cu alesul vieții. Despre mâncare pot să spun că s-a și băut.

Era o modă în cămine, se lua votcă și în amestec cu sucurile vremii (adică niște orori care-ți colorau limba), dădeau o băutură care se numea științific Mongo Pongo, doar că erau mai mult petreceri destinate neînsuraților. Noi eram mai selectivi.

Despre mâncare, normalitatea acelor ani însemna, printre altele, cartofii prăjiți la felul principal. Câteodată mai făceam pizza, dar cu rețeta pe care o credeam noi că ar fi corectă: ouă multe bătute într-un bol în care adăugam salam tăiat cubulețe și caș ras, toate trântite pe un blat de aluat de pâine. Vă dați seama? Cred că am primi interdicție pe întreg teritoriul Italiei dacă ar afla la ce spuneam noi pizza. Până a deschis o mică pizzerie un cunoscut de-al lui Costi (“Mopseria” îi zicea, de la porecla lui, Mops) și ne-a zis că în rețeta adevărată nu există ouă și nici nu se amestecă nimic, se pun doar straturi, ni se părea incredibil. Între timp mica lui pizzerie a devenit vestită mai ales prin sloganul inedit “Păli-v-ar foamea!”.

Cu plecatul din crâșmă cu câte un pahar suvenir părea totul în ordine pe atunci. Cănița de cafea din Club 20 am avut-o până hăt incoace, mult după terminarea facultății, numai din ea îmi beam cafeaua.

Studenți fiind, pe vremea aceea nu era o cultură a ieșitului la restaurant, totuși noi o făceam. Era fără rezervare, ne îmbrăcam frumos și împreună cu câțiva prieteni mergeam la Select ori Unirea, auzisem de o crâșmă mișto într-o casă veche a unui avocat – mare barbugiu, unde am văzut pentru prima dată un alt fel de restaurant.

Frumos a fost și când s-a deschis la subsol Unirea un cazinou și, în primele zile dădeau o fisă cadou primilor clienți, pt a juca la ruletă. Eram 3 perechi și cu cele 6 fise obțineam clar un câștig, fie că jucam pe roșu ori pe negru. Eram serviți cu feliuțe subțiri de icre și ne dădeam ochii peste cap intrând în joc. Cu banii câștigați ieșeam apoi la una dintre pizzeriile de la parterul căminelor din Tudor, în T 12.

E de neuitat ziua în care vine Costi cu ideea să ambaleze semințe de dovleac, semințe pe care le-am fi luat din bostanii bunicii Maria din Humulești. Mă uit la el și pufnesc în râs, am zis că ce, ai înnebunit? Suntem țigani? Se uită la mine și face niște calcule, îmi arată ce simplu ar fi, plasticul l-ar sigila cu fierul de călcat. Oricât îmi explica nu puteam înțelege neam spiritul lui antreprenorial. În felul ăsta l-am descurajat – și rău am mai făcut, pentru că într-un an au apărut la toate tonetele de atunci pungi din plastic lipite cu fierul de călcat. Am ținut minte greșeala de a râde de ideile lui și nu am mai făcut-o când, după muuuult timp de atunci mi-a zis într-o dimineață “femeie, eu de azi nu mai fumez!”, am tăcut mâlc, nici n-am râs, nici n-am plâns, am tăcut și-atât. Și s-a lăsat de fumat.

Îmi tot vin amintiri pentru textul ăsta, anii “90, despre ce mâncam, ce beam, dar de fapt este despre ce simțeam. Îmi dau seama acum că aveam mâncăruri pe care nu puneam gura până să ajung studentă, departe de casă. Dar nevoia te învață. De exemplu, eu nu mâncam pește prăjit acasă, în copilăria și adolescența mea. Dar când am văzut cu câtă poftă mâncau socrii mei și Costi când aduceam pește proaspăt de la Tulcea, am început și eu să mănânc și am dat de gust. Dar poate tocmai despre asta e vorba. Sunt anii când mi-am descoperit gustul, când mi l-am educat și șlefuit. Nu știu cum ar fi fost să fiu la Paris în anii aceia, dar am înțeles că te dezvolți în mediul în care trăiești și speri. Eu, la Iași apoi la Humulești am fost și sunt ceea ce mănânc, văd, învăț dar mai ales, iubesc.

 

Share:

Leave a reply