ActualArticoleIstorie

Sorin Vlad: Patiseria turcească (Anii ’90 – antologie de amintiri gastronomice)

Pe Sorin (sorinkitchn.com) îl știu de pe la evenimente culinare, dar cel mai mult am stat, mai pe fugă, mai în liniște, la câte un pahar cu vin și un bol cu organe la Blid Locantă Românească. E al doilea text pe care mi-l trimite, pe primul o să îl public când inaugurăm anii ’80 🙂 

Am primit de la Cosmin o oferta pe care nu pot refuza. Sa scriu despre ceva interesant din lumea gastronomica a anilor 90.

O tema grea fiindcă anii 90 pentru mine sunt cumva in ceata. Imi aduc aminte mai bine de anii 80 decât de 90. Pentru mine anii 90 au fost cu adevărat ani de schimbări. Mi-am început firma. Am făcut primii pași in politică. Am muncit mult sa intru intr-o lume grea, aceea a medicilor și laboratoarelor medicale.

Mancare era ceva din planul doi. Nu gateam nimic, mancam ce nimeream cand lucram la firma. Destul de ciudat pentru cineva care acum are ca o adoua placere in viata sa  experimenteze in bucatarie.

Ceva ce este valabil acum cum a fost și atunci și cum a fost de fapt întreaga mea viata – Dulciurile de tot felul.

Atunci cand cresti într-o familie care 80-90% este din Ardeal și cand de mic participi la intalniri in familie la care gazda facea macar 4-5 prajituri, daca nu mai mult, fiindca altfel nu erau primiti bine musafirii, ramai marcat pe viata de placerea prajiturilor de casa.

Dupa 1990 lucrurile și la noi au inceput sa se schimbe. Au aparut dulciurile la care toti visam in perioada comunista. Bonibon, Jellybon, guma Turbo sau Pop Rocks erau nume cunoscute in acele timpuri dar in totodata erau niste imitatii proaste ale produselor originale din Vest.

Pentru noi painea turceasca era cea mai buna varianta de paine de  proasta calitate pe care o gaseai in oras. Era deja un pas inainte și toti erau incantati sa o cumpere. Daca ne gandim și azi sunt inca multi cei care o consuma cu placere. Pe langa painea turceasca au aparut și patiserii turcesti.

La romani erau oricum cunoscute produsele de patiserie turcesti. Erau multe familii care faceau baclava sau sarailie doar ca patiseria turceasca este mult mai bogata.

Speculand traditia și dorinta de a incerca ceva nou s-au facut cateva patiserii turcesti care incercau sa dea impresia ca doar cele cateva variante de baclava cu care venisera era cam toata patiseria turceasca.

La acea vreme inca nu incepusera iesirile in straintate, in masa, cum sunt acum. Orice plecare insemna pasaport, viza, mers la ambasada. O adevarata problema. Totusi fiindca imi doream sa vad cum este in strainatate am avut ocazia sa merg intr-o excusie, organizata cu autocarul, la Istanbul. Pentru prima oara puteam sa vad cum arata o tara libera, o tara in care nu fusese comunism. Sa ajungi in 1991 in Istanbul era o adevara realizare.

Mama mea, o specialista in prajituri, de la ea cred ca am mostenit dorinta de a face tot felul de dulciuri, cand a auzit ca merg la Istanbul mi-a spus ca merg in tara baclavalei și sa fac cumva sa ii aduc și ei sau macar sa ii povestesc cum este fata dea pe care o facea ea acasa.

Deja aveam o misiune importanta și cum am ajuns la hotel dupa un drum lung, in care am descoperit și varianta de ciorba de burta turceasca, m-am repezit la prima patiserie mai fatoasa și am cerut “ As vrea și eu cate doua bucati din fiecare prajitura pe care o aveti aici”

Turcul s-a uitat la mine și mi-a spus intr-o engleza aproximativa “All?” Raspunsul meu a venit rapid și clar “ Yes all”

Cred ca erau cam 20 de feluri diferite de dulciuri turcesti. Atunci am vazut cum este prajitura cu crema de lapte și fistic. Atunci am vazut cum este cataiful și kunefe. Toate aromele de miere, apa de trandafiri sau portocale erau in jurul meu, fistic și lapte cu scortisoara se simteau din pachet. Eram in rai pot spune.

Am luat platoul care cred ca avea cam 3 kg și am mers la hotel. Cei cu care eram in grup au zis ca sunt nebun daca vreau sa mananc din fiecare. Am ales cate o bucata din tot ce imi pusese turcul platou și restul l-am dat celor din grup. Puteti fi siguri ca a doua zi toti din grup s-au dus și au luat cateva prajituri. Turcul a fost sigur super fericit.

La intoarcerea acasa am avut grija sa cumpar și pentru ai mei cateva din bunatatile gasite acolo și desigur a fost un mare succes.

Problema este ca dupa aceasta vizita pentru multi ani nu am mai cumparat nimic din patiseriile turcesti de la noi. Nimic nu se compara cu ce mancasem și abia dupa cativa  ani am reusit sa gasesc ceva care sa semene cu ce mancasem.Norocul meu a fost ca am avut ocazia sa cunosc unul din fostii colegi de facultate care era tatar și m-a dus la o petrecere la ei la Murfatlar. Acolo am regasit cateva din aromele pe care le stiam și asa am descoperit traditia pastrata de tatarii și turcii din Dobrogea care te putea duce cu gandul la bunatatile din Istanbul. Sigurul meu regret este faptul ca nu am ajuns sa fac și eu ce am descoperit in Turcia. Inca nu ma simt in stare sa fac acele foi fine și amestecurile de sirop sau miere cu care parfumau prajiturile.

 

Sigur ca voi ajunge sa incerc sper sa imi și iasa.

Share:

Leave a reply