ActualArticoleIstorie

Alina Mirt, O descoperire aproape științifică bananele sunt galbene! Anii ’90 – antologie de amintiri gastronomice

Speram ca această serie de amintiri culinare să strânească nostalgii iar cititorii să vină în întâmpinarea noastră cu texte. Astăzi, la “poșta redacției” prin intermediul lui Cezar Ioan ne-a ajuns textul Alinei Mirt (mulțumim!) care marchează și prima amintire din Botoșanii anilor ’90.

În orașul Botoșani, anii 90 au însemnat, în primul rand, deschiderea micului trafic de frontieră. Moldoveni fiind și unii si alții, acest trafic se baza în special pe mâncare și băutură. Atunci am cunoscut bunatațile fraților noștri.

Așa cum ar putea remarca antropologii, în zona dintre Piața Mare și Bazar trăiau deja în bună vecinătate români, rromi, lipoveni și evrei așa că există deschidere suficientă. (Mai venea câte o fată cu câte un soț sau câte un copil de la turci, dar nu se punea la număr). Tanti Mara, vecina mea de etnie rromă de la etajul 2, care era vânzatoare la Big, a fost prima care a inițiat schimburile comerciale româno-moldovenești. La un moment dat, ne cheamă în casă și ne dă niăte hartane de pâine, unse cu unt și circa juma de centimetru de icre rosii, să fie așa, pe opulență. Eu și cu fie-sa, Mirela, le-am mirosit și ne-am strâmbat.

-Tanti Maro, îs scârboase și put!

-Mancați, fă, proastilor,  că astea-s icre roșii, îs delicatese!

-Mbine, da’mâncăm afară!

Și delicatesele au ajuns la prima pisică bagaboantă din cartier. Dar am descoperit atunci siliotca, cușma lui Guguță, soleanca și alte delicii care mi-au gâdilat partea rusească din adn.

Tot in anii 90 am făcut o descoperire aproape științifică: bananele sunt galbene! În iarna comunistă ajungeau la noi niște banane verzi. Legenda spunea că trebuie să le ți să se coacă învelite în ziar, undeva pe un dulap. Bananele alea treceau de la verde la maro. Nu cred că am prins vreodată stadiul de galben, că nu puteai să dormi cu dușmanul în casă și atacai perfid. Haleam bananele alea verzi fără să îmi pese de consecințe. Și în ziua de azi mă apucă nostalgiile și îmi cumpăr câte o banană verde ca să simt gustul copilăriei. Pentru că eu și frate-miu ne băteam de la banane, taică-miu a făcut o aroganța și ne-a cumpărat într-o zi câteva kilograme. Am mâncat până am vomitat amândoi.

Anilor 90 le datorez și descoperirea noțiunii de “termen de valabilitate”. Nu mi-e foarte clar contextul, dar la noi în casă au ajuns, la un moment dat, niște cutii cu ciocolată Africana expirată. Atunci eu și cu frate-miu am pus bazele unui principiu sănătos, cât de cât: nu contează că e expirat, important e să nu manânci ca porcu’. Mă rog, vă scutesc de detaliile care au făcut să ajungem la asemenea înțelepciune.

Pentru că în anii 90 nu erau foarte generoși în programe TV, părinții noștri dădeau petreceri și socializau. Carnea era la liber, așa că se încingeau gratare pe ochiul de la aragaz sau pe balcon, asortate cu vinul de buturugă pe care adulții îl denumeau generos Merlot (pe cel negru) sau Capșunică (în cazul Roze-ului). La aceste petreceri, desertul era musai ceva din “Agenda cu rețete”. Cred că mai există și azi femei gospodine care știu de prăjitura Televizor, Petre Roman, Fanta, Intercontinental sau cea cu ness.

Nu pot să disting foarte clar dacă se intampla inainte de 90 sau după, dar mezelurile ocupă un loc foarte important în creșterea noastră. Salamul Victoria, crenwurștii polonezi, parizerul și, doamnelor și domnilor, delicatesa supremă, salamul de Sibiu. Fiecare dintre cele menționate mai sus ar merita dedicată o poveste numai pentru ele. Copii, nu au legatură cu ce cunoașteți voi în ziua de azi. Sau nu aveam noi cu ce să comparăm, posibil și asta. Dar un polonez proaspăt fiert, puțin crăpat, o felie zdravănă de salam Victoria, cu urme serioase de carne, un colț competent de parizer, toate astea tăvălite prin capacul borcanului de muștar de Tecuci și însoțite de o bucătoaie de pâine cu coaja tare nu se puteau compara nici cu un 10 la matematică. (Acum e momentul să vă mărturisesc că acum cațiva ani am parcat lângă niște muncitori care mâncau parizer cu muștar, pâine și ceapă de pe hartia de ambalaj și i-am amenințat că mor acolo lângă ei dacă nu imi dau și mie). Salamul de Sibiu era altceva. Era mâncarea de sarbatoare și de petrecerile de bogați. Pentru că sunt hedonistă, când prindeam salam de Sibiu prin casă tăiam felii groase și îl mâncam așa, de aiurea, fără vreo ocazie specială.

Eei, dragii babei, și am lăsat ce e mai bun pentru sfarșit: ciocolata Kiss. Era de două feluri: cu banane și cu capșuni. Ambalajul era foarte frumos, îl țin minte și în ziua de azi. Cel de la Kiss cu capșuni era cu roz și cel de la Kiss cu banane era (cine ar fi bănuit?) cu galben. Înăuntru era un strat subțire de ciocolată care învelea o spumă delicioasă. Se topea în gură. Mbine, noi, învățați cu ciocolatele alea comuniste (în cel mai fericit caz chinezești și amare), am fi cumpărat și un rahat învelit în staniol, dar rețin clar că ciocolata Kiss mi-a mâncat bugetul de adolescentă până când am descoperit țigările și alcoolul.

Alina Mirt

 

Share:

Leave a reply