ActualArticoleIstorie

Gabriel Gorgan: Ce-am pierdut de atâta poftă, 20 de ani mai târziu (Anii ’90 – antologie de amintiri gastronomice)

Gabriel e un strateg de comunicare foarte bun, specializat în zona gastronomică. L-am cunoscut la o masă între prieteni ocazionată de lansarea volumului “Dumnica la prânz” al Laurei Laurențiu. Vă invit să îl cunoașteți mai bine pe canalul său de youtube: https://www.youtube.com/c/GabrielGorgan

M-a pus musiu Dragomir să-mi amintesc cu papilele gustative anii ’90. Să mă întorc în timp cu gândul și să-i povestesc despre ce-mi amintesc, într-un articol aici, pe Gastroart. Dar credeți c-am putut să-mi strâng gândurile la un loc fără să vizitez vârstă cu spiritul și s-o pun de-o ciorbă dulce de pui cu copan întreg, ca alea de le făcea mama când am scăpat de supa de ”ghiare” de pe care rodeai doar pielea și cartilagii și te bucurai când găseai o ”ghiară” cu piele groasă de credeai că l-ai prins pe D-zeu de-un picior și-ai dat de carne?

Rândurile de mai sus le-am scris pe Facebook unde parcă mi-e dat să scriu cu mai multă ușurință, lucru care prin 2009, când mi-am făcut contul, nici n-avea să-mi treacă prin cap posibil. Asta a fost în 2009, dar musiu Dragomir mă trimite mai departe cu gândul și aș putea să încep cu 99, zona mai confortabilă memoriei dat fiind faptul că pe atunci prindea contur și prima claie de plete care aveau să mă crucifice printre creștini, dar aveau să mă pună bine cu bătrânii ”roacheri” unde oricum mă simțeam mult mai bine. Am stat și-am cuget mult la anii ăia o zi și-o noapte și-am conclus că anii 90 au fost ani de rușinoasă lepădare.

Să nu ne înțeleg greșit, am mâncat, băut și țopăit ca și voi printre nenorocirile noi. Am îmbrățișat fără să clipesc vreodată tot ce venea de peste gard și pofteam cu nesaț la orice îmi cânta și încânta imaginația și aveam o imaginație bogată. Așa-mi plăcea să cred, dar eram sărac în spirit. Nu cunoșteam valorile occidentale, nu făceam diferențe între griurile colorate care prindeau culoare și deși am avut mereu o limbă ascuțită nicio papilă nu cunoștea gust sau savoare. Știam ce am acasă și-mi doream orice altceva.

Îmi amintesc prima vacă de culoare care făcea altceva decât brânză dulce și până să umple Milka rafturile am iubit-o mai ceva ca pe vitele din grajdurile bunicilor mei: ”La Vache Qui Rit”, mon amour! Și apropo de ciocolată, n-am să uit niciodată Toblerone, care venea pe filiera Franța. Primele doua brand-uri sau etichete, primele produse de marketing cărora le-am picat victimă sigură. Trădare și rebeliunea erau după colț.

M-am lepădat de toate! Am dat blocul de untul tare și sărat, untura de porc cu ceapă și boia pe margarina. Am dat supa de pui pe fiertura cu vegeta și doamne câtă vegeta mai intra pe porțile proaspăt deschise cu Ungaria. Am dat ”jnițelul” și carnea de orice fel pe feliile subțiri de șuncă presată care se pupau într-un mare fel cu ”vaca mea”. Am dat ”cârnatâțul” crud-uscat sau bine afumat pe orice mezel care nu trebuia mestecat și pe ultimul rând de măsele de vițel tânăr. Și-am dat fiecare monedă din buzunar pe bere la pahar de plastic. Asta de pe urmă pentru că la mine-n ”sat” lumea s-a pus pe dansat la festivalurile berii, primele mari sindrofii unde era plin de copii. Și părinți. Și bunici.

Totul era scump și ieftin deopotrivă. Totul era bun și rău în egală măsură. Totul era nou și era de vânzare. Ne străluceau ochii la toate, dar nu știam la ce ne uităm. Acum că privesc în urmă și din urmă vin tot gusturile de acasă, tot ce ne punea mama pe masă. Și cât mai încerca săraca mama să ne pună pe masă lucruri care să semene cu ce ne poftea ”inima”, dar reinterpretat de ea, din ce era bun de hrănit un puștan care se vedea mare golan. Vedeți voi, reinterpretarea bucătăriei noastre cam pe atunci cred că a luat ființă și era tot un mod de a supraviețui.

Am trăit copilărit în Arad. Am avut bunici în, ceea ce era pe vremea aia era, comuna Livada. Aveam acces și la nou și la vechi. Conduceam un McLaren pe un 286 și un cal pe nume Cezar cu aceeași mândrie. Umblam desculț cu plăcintele de varză în mână pe stradă la țară, pentru că nu-mi plăcea să mănânc la masă și umblam în ”pumeții” din Obor, de la turci, pe bulevarde, cu sandwitch-urile mamei în mână, în drum spre casă pentru că la școală nu le mâncam de încăpățânat. Pur și simplu nu erau cu brânză topită și șuncă ca ale celorlalți! Aveam un coleg de la țară, în schimb, care le aprecia maxim și cu el le mai împărțeam.

Să nu mă judecați ori să credeți că exagerez cu această lepădare. Privind în urmă cu ochii de azi, nici eu nici ai mei nu știau ori înțelegeau industria alimentară globală. HORECA (a se citi restaurantele) era acolo unde mergeau ”ăia cu bani” și pe unde mai ajungeam și eu la o pizza. Fascinația vârstei și o constantă neschimbată pentru că, ghici ce?, nici azi nu poți face o pizza cum-se-cade acasă. Nici c-aș regreta ceva din ce-am făcut în plină ignoranță a mea nu vreu să spui. Nici vorbă! Pot, însă, să puric nu doar printre pofte ci și prin istorisiri concrete care mă fac să privesc cu un oarecare regret în urmă la cum au hărțuit rafturile cu mezeluri și detergenți istoria locală la mine în ”sat” și cum ne-am lăsat cumpărați cu pofta.

Nu cu mult timp după ce pohtele noastre au fost puse la mare încercare în anii 90, câțiva ani mai tarziu, 2006 în ecuația acestei istorisiri, primul stadion de fotbal omologat pentru meciuri de Liga I, Liga a II-a și a III-a din țară, cu fundație strașnică la Arad încă din 1911, a fost dărâmat pentru a face loc unui mamut de ”magazin universal” sau ceea ce numim azi supermarket. Stadionul avea o istorie care, după cum spuneam, data din 1911, de-a lungul anilor purtând mai multe denumiri istorice și găzduind meciuri de aceeași amploare. Cumva, povestea stadionului CFR sau Astra din Arad a fost îngropată o dată cu bptezul mamutului, dar o țin minte încă din acele vremuri, cu toate că orice informație legată de fotbal nu avea să se lipească vreodată de mine. Cunoșteam, în schimb, foarte bine noțiuni precum: istorie, identitate sau cultură locală. Dramatic au ba, pe mine amintirile m-au dus și la treaba asta. Eh, vremurile și pohtele ei!

Atât deocamdată și dacă ați ajuns până aici, vă tare mulțumesc!

Gabriel Gorgan

 

Share:

Leave a reply