ArticoleIstorie

Horia Șimon: Hamburgerul era un cârnaț destructurat corcit cu o pârjoală moldovenească (Anii ’90 – Antologie de amintiri gastronomice)

Horia Șimon e chef și jurnalist, jurnalist și chef. Nu știu dacă ar conta cronologia pentru le face pe ambele foarte bine. Astăzi scrie despre un restaurant din Baia Mare și cum au inventat ei un hamburger neaoș.

Cred că cel mai complicat mi-e să îmi găsesc nota în care să scriu. Pentru că orice poveste aș zice din perioada aia, e o foarte faină amintire din copilăria mea și nu aș vrea să fiu melancolic. Dacă aș vorbi strict de anii ʹ90, cu toate că s-ar putea să mă mai încurc în amintiri, aș începe cu drumul de acasă spre școală, pentru că drumul ăsta ducea și pe la restaurantul nostru, care era așezat la o parcare distanță de școala unde învățam. Așa că, în fiecare pauză dădeam o fugă până la tata după plăcinte. Amintirile mele au miros de plăcinte, plăcinte ce se serveau pe un geam spre terasa restaurantului, între partea de restaurant și cea de berărie. Da, restaurantul nostru avea mai multe puncte de desfacere, unul era restaurantul propriu-zis, locul pentru oamenii cu ștaif, apoi era berăria cu terasă, unde aveam mușterii de toate felurile, iar în partea din dreapta aveam autoservirea, locul omului din clasa muncitoare. Așa le-am moștenit, de pe vremea lui Ceașcă, când împărțeala asta a fost făcută și la noi și în mai toate locațiile de alimentație publică.

Cu timpul partea de restaurant a suferit mai multe modificări, atât ca specific, cât și în ceea ce privește meniul. Îmi amintesc că, odată, am fost tare supărat când bucătarul șef, nenea Gusti, care avea 1.90 m și 180 kg, a încercat să facă hamburgeri. Nu știu de unde știam noi de hamburgeri, dar țin minte că am considerat că ar fi bine să-i avem în meniu, așa că s-a studiat (iar, nu știu de unde) și s-a produs o rețetă. Și tot ce a înțeles nenea Gusti a fost să nu mai tragă cârnațul în maț, ci să-l lățească cu podul palmei, apoi să-l prăjească în ulei. Și uite așa ne-am trezit cu un fel de cârnaț destructurat, corcit cu o pârjoală moldovenească de aia zdravănă, plin de ulei … și, dacă mușcai din el, râgâiai o săptămână usturoi. Nu tu varză cu maioneză și morcov ras, nu tu chiflă cu semințe de susan, nu tu ketchup, nimic, nimic, doar o chiflă tare cu o salată veștejită în ea și hibridul de pârjoală plin de ulei. Doamne, ce supărat am fost!!!

Toate burgăriile respectabile din oraș aveau salata de varză cu morcovi și maioneză, multă maioneză, aveau o chiflă (ce pentru vremea aia era șmecherie) -azi nici măcar alea congelate nu-s așa de rele- și, evident, sosul de usturoi. Despre sosul de usturoi existau multe legende- despre rețeta lui, mai degrabă, sau despre proveniența ingredientelor. Și toate erau care mai de care: în unele, ingredientele erau aduse din Ungaria, în altele sosul, chiar el în persoană, venea din Germania. Când, de fapt, era o maioneză ordinară amestecată cu mult ulei și usturoi și era veșnic servită din aceeași sticlă de plastic de la o maioneză cu usturoi, cumprărată din ceva benzinărie în Germania, sticlă la care se făcea refill aproape non stop :).

Horia Șimon

 

Share:

Leave a reply