ActualArticoleIstorie

Vlad Manolache: Cine se duce să cumpere pizza va mânca tot cașcavalul de pe cutie! (Anii ’90 – Antologie de amintiri gastronomice)

Cu Vlad am lucrat în aceeași redacție timp de vreo zece ani. Ulterior eu m-am specializat în gastronomie, el în fotografie. Textul lui marchează și o premieră: prima amintire culinară din Slobozia anilor ’90 din seria noastră

Anul 1999 a fost unul de referință pentru gastronomia ialomițeană. Slobozenii aveau parte de răsfăț cu buric de cașcaval, produs pe plan local, care parcă era făcut să se completeze cu împletitele de la brutăria Aktaș. Aveam gordon bleu și la restaurantul Turist COOP, dar parcă cel de la Drajna era mult mai gustos pentru că era de pui. E drept că parcă era o regulă ca la una din patru porții să găsești puiul pe jumătate crud, dar ni se părea că era lipsă de bun simț să îl dai înapoi și preferai să îl desfaci să mănânci cașcavalul din interior și pane-ul de pe deasupra.

Însă revelația anului a fost trecerea de la tocana cu cașcaval Rucăr pusă pe o turtă și denumită în meniu pizza, la o pizza care părea a fi din reclamele de pe Rai Uno la care salivam înainte să înceapă serialul cu Zorro. Avea blat subțire, cașcaval mai puțin amar și nesărat, salamul sau șunca presată înlocuiau clasicii cârnăciori. Și peste toate astea, ți-o mai ofereau și într-o cutie plată în cazul în care doreai să o mănânci acasă. Sosul roșu mirosea tot a tocană. Și era al dracului de scumpă!

Noua pizza ne-a determiant pe mulți dintre noi, puștii de la bloc X, să strângem pentru prima dată bani, să renunțăm la batoanele Albeni și să facem involuntar un pas către calitate. Așa am reușit ca la final de săptămână să ne strângem câte trei la o pizza, pe care o mâncam întotdeauna în parcul de lângă restaurantul cu minuni la cutie. Dar până la happy end, existau o mulțime de probleme și certuri. Intriga suna așa: “Cine se duce să cumpere?”. Apoi apăreau disputele. Ne era rușine să mergem să cerem o pizza pentru că eram prea mici și ne era teamă să că nu ne va servi, că ne vor lua ospătarii “la mișto”, ceea ce se întâmpla din când în când. Erau componente ale educației din timpul comunismului. Așa că trebuia să găsim motive. “Eu am pus mai mulți bani, deci nu mă duc!”, “Data trecută am fost eu, acum să se ducă altcineva!”, “Du-te tu că ești mai înalt și pari mai mare!”(asta  mi se spunea mie). Așa decurgeau negocierile care se terminau în momentul în care cel mai pofticios își asuma momentul lui de bravură urmat de o condiție. “Mă duc eu, dar mănânc o felie în plus”. Se instala pănica, apoi revolta.

Într-un final am ajuns la o condiție votată în unanimitate. “Cine se duce să cumpere pizza va mânca tot cașcavalul de pe cutie!”. Era vorba despre ceea ce se prindea pe capacul cutiei de pizza și care de regulă umplea două falange ale arătătorului. Așa am întocmit și finalizat primul nostru exercițiu democratic. A părut mai greu decât votul de la Vatican în momentul alegerii unui nou Papă, dar a funcționat perfect până într-o zi, când unul dintre amici mei a adus cutia atât de presată încât, în momentul deschiderii, aproape toată umplutura fierbinte era pe capac. Cred că se gândise mult la strategia asta de a o apăsa cu podul palmei până să ajungă la noi. I-a mers doar o dată. După ce a stricat jocul, am recurs la crearea unei ordini în care să mergem să comandăm, dar de atunci nu am mai văzut o pizza întreagă. Mereu îi lipsea din salam din șuncă, sau câte o margine și de fiecare dată răspunsul era același “Așa mi-a dat-o!”. Dar asta nu ne-a descurajat să tot încercăm sortimente noi și să facem un obicei din a comanda. Așa ne-am obișnuit pentru prima dată și cu lipsa de corectitudine.

Este impresionant câte lecții democratice am învățat în ‘99 de la povestea din jurul noii pizza despre care atunci știam doar două lucrui: era bună și al dracului de scumpă!

Vlad Manolache

 

 

Share:

Leave a reply