Mitropolitul Antim Ivireanul, care a pus practic bazele construirii mănăstirii care-i poartă numele până în ziua de azi, s-a dovedit a fi nu numai un bun preot, ci și mai ales un bun negociator atunci când a venit vorba despre extinderea domeniilor bisericii, lucru absolut necesar în vederea rezolvării aspectului lucrativ al întregii afaceri.

„Căldirile trebuincioase” pentru a transforma Mănăstirea Antim într-o „întreprindere producătoare de bunuri” trebuiau construite undeva, adică în apropierea bisericii deja existente. Problema cu care s-a confruntat mitropolitul Antim a fost aceea că terenurile din jur aveau proprietari, iar aceștia trebuiau convinși să le cedeze, într-un fel sau altul, spre folosința bisericii. „La 17 mai 1713, mitropolitul obține de la Diicul Rudeanu, fost mare logofăt, un «codru (bucată) de loc, din grădina sa, lung de doi stânjeni și jumătate și lat de opt stânjeni». Fiul lui Diicul Rudeanu, fost mare sluger, completează darul tatălui său la 16 februarie 1715 cu un «alt codru de loc», lung de șapte stânjeni și lat de 12 stânjeni, «pentru sufletul nostru și al părinților noștri, de ni s-au scris numele la sfăntul pomeanic, să se pomenească în veaci la sfăntul jărtveanic». Pe aceste două locuri dăruite de Diicul și Chirică Rudeanu s-a construit o magazie”, ne spune George Potra în cartea sa, Din Bucureștii de ieri.

Cu toate aceste daruri primite de la Diicul Rudeanu și de la fiul său, Chirică, problema terenului necesar extinderii mănăstirii Antim nu era rezolvată, așa că mitropolitul a început să se intereseze la vecinii bisericii, ca să vadă ce posibilități există. „Între vecini era și Constantin logofătul, care în 1696 cumpărase locul și casele popii Ivașco, pe care mitropolitul îl știa înclinat către cele bisericești. Acesta, în înțelegere cu Zmaranda, soția sa, dăruiește la 1 iulie 1713, când construcția bisericii era terminată, locul de casă și grădina cu pomi, fără construcțiile casei, pivniței și a celorlalte acareturi pe care și le rezervase pentru sine și pe care le putea ridica să le dăruiască oricui ar fi dorit. În zapisul de dăruire el justifică gestul cu limbajul vremii: «și ne-am scris la sfăntul pomeanic al sfăntei biserici, noi și părinții noștri, ca să-i fie pentru pomenirea sufletelor noastre, că copii n-avem, pentru că eu sănt închinat și la darul călugăriei, au la sfănta Mitropolie la București, au unde va pohti sfinția sa părintele»” povestește istoricul George Potra.

Operațiunea de extindere a domeniului mănăstirii Antim se încheie odată ce mitropolitul cumpără cu bani, la 10 august 1713, „o casă cu locul său, alături de locul lărgit al bisericii Tuturor Sfinților”. Cei de la care sfinția sa a făcut această ultimă achiziție erau Manea ceaușul și fratele său Dumitru, care era pârcălab la Clinceni. Din acest moment povestea mănăstirii Antim continuă cu operațiunea de înzestrare, întreprindere care nu avea sorți de succes decât în condițiile în care mitropolitul punea pe roate, ca într-o afacere, rotițele pentru asigurarea unor venituri cu care urma să-și acopere cheltuielile necesare întreținerii și activității ctitoriei sale.

Surse: George Potra, Din Bucureștii de ieri, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1990
Foto credit: A. Reiser, Mahalaua Antim la 1873
Foto Mănăstirea Antim: Ștefan Cojocaru