Așa cum lesne se poate presupune, a existat și un punct zero al destinului acestei zone atât de năpăstuite numite Mahalaua Calicilor. Inevitabil, de la un moment încolo trebuia să aibă loc o transformare, mai cu seamă că procesul de extindere a Bucureștilor căpătase o dinamică deosebită.

Cum se face integrarea unei zone defavorizate în oraș? Uneori mai repede, alteori mai încet, în funcție de factorii istorici și de voința ocârmuirii. Începutul secolului al XIX-lea a fost decisiv, într-un fel, pentru destinul mahalalei Calicilor. „După 1830 și în ritm accelerat după 1900, vechiul habitat al mahalalei Calicilor va fi integrat definitiv în spațiul urban al Bucureștilor. Spre deosebire însă de mahalalele Târgului din Năuntru sau de altele, mai norocoase, precum Cotroceni, Filantropia etc., mahalaua Calicilor nu va face parte din zona modernă a orașului, ci din așa-zisa regiune «de rangul doi» – un teritoriu de trecere de la periferie la oraș” ne spune istoricul Adrian Majuru, care explică în continuare lenta trecere a acestor locuri de la statutul lor marginal la unul cât de cât integrat în comunitatea mai largă a Bucureștilor:

„Multor boieri de prim rang care începuseră să populeze Podul Calicilor în preajma Dâmboviței și Dâmbovicioarei în secolul al XVIII-lea le-au urmat boiernași și liber-profesioniști care aveau să se așeze ceva mai departe, prin mahalalele Antimului, Sf. Ilie-Rahova, Arhimandritului și Spirii. La mijlocul secolului al XIX-lea apar tot mai mulți proprietari de primă mână, printre care s-au numărat paharnicul Poenaru, Marin Popescu, vestitul Moscu. La nord de Podul Caliții se găseau «terenurile lui Pascal Gazoti și viile Mandrii spătăreasa, ale stolnicului Dumitrache și ale lui Hristea Botezatu». Cam în aceeași perioadă, în vecinătatea Podului Caliții se aflau foarte multe vii, printre care cele aparținând «lui Mitescu, Hristea Botezatu și Panait Sordono»” (cf. Marele plan al orașului București ridicat de maiorul Borroczyn între 1844-1846, Arhiva M.M.B.)

Și, fiindcă unde apare o oarecare prosperitate, trebuie să existe și un pic de destindere, nu miră pe nimeni apariția unor locuri unde oamenii se puteau distra: „Treptat își fac loc frumoase grădini de distracție pe locurile colibelor sărăcăcioase de altădată. Documentele amintesc «grădina Vărarului de pe Podul Calicilor», care a apărut în spațiul numit în vechime Livedea Gospod, «unde pășteau caii domnești și alături de ea se aflau maidanurile întinse și sterpe, pe care era sălășluită, din poruncă domnească, sărăcimea orașului, calicii». (cf. Colonel Popescu-Lumină, citat de Adrian Majuru) Ceva mai sus se afla «grădina La șapte nuci», căreia i se mai spunea și «grădina de sub Mitropolie». Din ea se vor desprinde, la început de secol XX, alte grădini mai mici: Pariziana, Suzana, Luzana, cu intrare prin strada 11 Iunie. În zona actualului rond de pe bulevardul Maria se afla grădina Gramont până spre 1885-1888. După această dată, grădina a fost «ciopârțită în bulevardul Maria, străzi și case. (…) Aici veneau turcii de se luptau între ei; luptătorii erau în pieile goale și unși cu untdelemn».”

Un alt amănunt important este legat de istoria unuia dintre cele mai importante edificii lucrative din această zonă: „La marginea orașului se întindea grădina Laptev, «așezată în Podul Calicilor, azi fabrica de bere Bragadiru (foto main – n.r.). Această grădină era așezată pe cocoașa dealului ce cobora spre Heleșteul lui Șerban Cantacuzino Vodă, la capul căruia se afla Biserica Sf. Nicolae Vlădica. În preajma bisericii erau morminte, căci până la 1879 se obișnuia a se îngropa morții din mahala în curtea bisericii. Azi peste morminte se află casele preoților»” spune Colonelul Popescu-Lumină, citat de același Adrian Majuru.

Surse: Adrian Majuru, Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență, Editura Compania, 2003
În foto: ruinele fostei fabrici de bere Bragadiru