Emil Frederic

Emil Frederic, alaturi de Fialkovsky și Capșa, se numără printre cofetarii emblematici ai începutului de secol XX:
Pana spre sfarsitul deceniului al doilea al veacului trecut, cofetariile erau destul de rare in Bucuresti. Exista insa pe atunci o breasla a „cofetarilor ambulanti”, care avea sa „supravietuiasca” si primului razboi mondial. La ei gaseai „fierturi de dulceturi”, de caise verzi, de capsune si fragi ananas, de foi de trandafir, de cirese amare – albe sau negre – , de visine sau de fructe de padure – agrise, coacaze, zmeura, coarne si mure. Asta pe timpul verii, caci o data cu toamna tot ei te imbiau cu gavoanoasele de dulceturi din nuca verde, prune, gutui si chitra. Si tot la negustorii ambulanti gaseai serbeturile cu aroma orientala, ce incepusera a fi considerate, dupa razboi, nitel cam demodate.

Emil Frederic – cine au fost înaintașii lui

Obiceiul acesta al prepararii dulceturilor – ca si a altor minuni dulci – l-au preluat apoi, de la cofetarii ambulanti, maestrii cofetari din marile localuri ale Bucurestilor. Putina lume stie astazi ca un episod important are in miezul lui o. dulceata de trandafiri. Intr-una dintre iesirile lui negustoresti, Vasile Capsa ajunge la destinatie, in Crimeea, cu marfa din harabale (pastrame si branzeturi) distrusa de caldura. Fara prea multi bani in buzunar, se imbarca la Odessa, pentru a ajunge in Bulgaria si, de acolo, in tara. Aerul imbalsamat cu parfumuri de trandafir ii da o idee: cumpara pe credit zahar si petale de trandafir, inchiriaza un sopron parasit si, acolo, se pune a gati dulceturi care starnesc pofta (si invidia) bulgarilor. Si se gramadeau la el bulgarii (si bulgaroaicele) sa cumpere gavanoasele cu dulceata de roze!
Pe-atunci, (era in veacul al XIX-lea) nu se invoi Vasile Capsa sa vanda si reteta. Si nu era singurul care tinea ca ochii din cap la retetele lui, nu doar de dulceturi, ci si de biscuiti, fursecuri, budinci, serbeturi, bomboane, torturi si alte multe cofeturi dulci si aromate.

Emil Frederic – cartea de rețete a unui cofetar interbelic

In anul 1928, Emil Frederic, cofetar bucurestean mult umblat prin lume si scolit la marile case de profil din Franta, Elvetia, Germania, Egipt si America, publica la „Cultura romaneasca” primul „Manual practic de cofetarie” romanesc, gandit anume „pentru cofetari si particulari”.
Despre timpul cand era ucenic, Emil Frederic isi aminteste: „Exista intre lucratorii de atunci un fel de sport de tainuiala. Care de care se intreceau cu secretele; unii se inchideau in odaia lor cand faceau cate ceva, ca sa nu-i vaza ceilalti, iar altii purtau greutatile balantelor in buzunare si dupa ce cantareau le bagau iar in buzunar, asa ca ucenicilor nu le era cu putinta sa apuce o reteta oarecare. (.) Pana si patronul meu, D-l V. Fialkowsky, care era un artist in piese de “pattillage” si un bun decorator, tot ce lucra, lucra intr-o odaie inchisa”. Mania asta a secretelor mergea pana acolo, incat „elevii care intrau in casa Fialkowsky cat si in casa Capsa, erau considerati ca si copiii casei si nu mai paraseau casa”.
Din cartea aceasta unde secretele dau in floare – cum dau bobocii trandafirilor pentru dulceata – ne-ncumetam azi a va dezvalui si dumneavoastra ceva din „dulcea taina” a „cofeturilor” interbelice.
Vezi continuarea  și REȚETELE, AICI
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu site-ul CARNETE by Simona Lazăr. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Cât îi datorăm lui Napoleon Bonaparte pentru… rețeta de mititei?

Șalău cu maioneză, pentru fețe boierești (rețetă de la 1830)

Pfeffersteak (rețeta interbelică a lui Nicolae Iorga)

Pfeffersteak

Pfeffersteak este mușchiul de vită cu piper. Cu mult piper! Potrivit la masa acelora care nu se tem să-și condimenteze din plin nici viața, nici bucatele! Dar ce se întâmplă, oare, când la masa asta se adună un istoric marcant – ba, mai mult decât atât, un erudit – și-un scriitor gurmand – la rându-i un erudit… dar al blidelor cu mâncare și al păharelor cu vin bun? „C’est sublime!”exclami și tu, în rând cu protagoniștii acestei istorioare.
Întâlnirea în sine dintre Nicolae Iorga și Păstorel Teodoreanu este memorabilă. Și nu avem nici un motiv să negăm asta. Însă prezența pfeffersteak-ului cu pricina, pregătit „la mare artă”, fără nici o brumă de greșeală, se pare că a dublat șansele ca despre ziua aceea să se povestească… cu mare poftă. Și să fie ascultată – ori, în cazul nostru, citită – cu poftă, de asemenea. Și ca să vă conving că-i așa, vă redau totul în cele ce urmează (după spusa Kerei Calița):

Pfeffersteak  – rețeta și istoria

La premierea scriitorilor, în anul de grație 1931, la decernarea decorațiilor, profesorul Nicolae Iorga, printre multe personalități, are pe lista scriitorilor ce urmau să fie răsplătiți cu diplome academice și numele celor doi frați Teodoreanu. A urmat dineul cu fast, unde, invitații au exclamat când au văzut înșirate printre altele și pfeffersteak-uri: „C’est sublime!”.
Inima mușchiului de bou se taie mai groasă, gen mică buturugă, apoi fiecare bucată pigulită de pielițe, se tăvălește prin piper verde și roșu (el, piperul, fiind ușor strivit cu sticla dinainte). Se apasă pe toată întinderea cu mâna să intre piperul în carnea moale și roșie ducând-o prețios în tigaie și friptă cu unt la foc prăpădit în jur de 10 minute.
Când e rumenită, se toarnă……………………..
Vezi instrucțiunile de preparare AICI
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu RADIO ROMÂNIA ANTENA SATELOR. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Cât îi datorăm lui Napoleon Bonaparte pentru… rețeta de mititei?

Mititei Strasman – rețeta unui bucătar regal


 
 

Somn gustos pregatit

Somn gustos pregătit! O rețetă de acum un veac și încă 15 ani, care dă seama despre cât de minunat știau să împletească gusturile, texturile și aromele bucătăresele de altădată. Ca să nu mai vorbim de instrumentarul la care apelau, „ca să iasă treaba bună”.
În buna tradiție a cărților de bucate pe care și le luau ca model din Occident, autoarele noastre de literatura de gen începuseră să dea importanta și plating-ului – cum am zice astăzi,  căci știut e că începem a mânca… cu ochii – dând gospodinelor indicații cu privire la alegerea veselei și a decorului pentru farfuria ori platoul de servire.

Somn gustos pregătit – o poveste și o rețetă

Nu, nu zic să dormiți, ci chiar să fiți foarte atenți la aceasta rețeta domneasca, pe care matroanele din Bănie o găteau pe la 1902, folosind, pentru a da gust bucatelor, vestita „ceapa de Ascalonia” sau salota, sau ceapa esalota, cu gust de… ceapa-mperecheată cu usturoi.
A trecut mai mult de un veac de atunci, dar felul în care a fost scrisa această carte de bucate și așezată în paginile ei – cu vignete și desene explicative – este o încântare și pentru gospodina de azi. Care află, cum ziceam, sursa de inspirație pentru prânzurile ei de fiecare zi.
De la Ecaterina S. Comșa citire, rețeta zilei de azi este: Somn gustos pregătit. Hai că are și un nume îmbietor! Dacă vom urmări descrierea plating-ului (doar ca nu îi zicea așa pe atunci) o să constatăm că era la fel de corect și ca Ecaterina Comșa sa-și numească preparatul: Somn frumos pregătit. Adică în „belle vue”, cum se zicea în epoca. Dar să nu va mai fierb atât. Mai bine ne pornim să…
Fierbem somnul și……………
Vezi instrucțiunile de preparare AICI
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu RADIO ROMÂNIA ANTENA SATELOR. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Ciorba de fasole cu afumătură, în castron de pâine

Kugelhopf-ul Casei Bacalbașa (rețetă din 1934)


 

rulada de carne a mamei floarea

Rulada de carne a Mamei Floarea e poate una dintre cele mai interesante mancaruri pe care mi-a fost dat sa le aflu in nordul extrem al tarii. In satul bucovinean Poiana Stampei traia odata o femeie pe nume Floarea. Floricica ii spuneau pe cand era mai tanara, dar dupa ce trecusera anii peste ea i-au zis Floarea.
Floarea Bucatareasa. si asa i-a ramas numele si dupa ce n-a mai fost pe lume. De la ea a mai ramas si aceasta reteta – „rulada de carne a Mamei Floarea”, pregatita din carne de porc, umpluta tot cu carne, dupa cum se va vedea. Iar nepotii si stranepotii ei o pregatesc azi, pomenindu-i numele.
Ni se pare cu atat mai potrivita reteta in aceasta zi de Armindeni, cand prin toata tara se-ntind mese bogate, din care nu lipsesc, evident, preparatele din carne. Daca ai – sau daca nu ai – mititei care sa sfaraie pe gratare, daca ai ori nu carne fripta, poti sa te lauzi cu acest fel de mancare specific satului bucovineana. Si, cu siguranta, vei primi aplauze la scena deschisa.
Dar sa nu va mai tin mult si sa ne pornim la gatit reteta mult-laudata!

Rulada de carne a Mamei Floarea – reteta

Ai trebuinta de o pulpa de porc, oua fierte, morcovi, gogosari la otet, sare, piper, patrunjel verde.
Din pulpa de porc se taie carnea in asa fel incat sa iasa ca o foaie de aproximativ un centimetru grosime, care se bate si se condimenteaza ca pentru gratar cu sare, piper. Se poate lasa si intr-un bait timp de cateva ore.
Pentru umplutura se folosesc carne tocata, oua fierte tare, morcov, gogosar rosu murat, patrunjel verde.
………………..
Vezi instrucțiunile de preparare AICI
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu RADIO ROMÂNIA ANTENA SATELOR. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Mititeii românești – de la legendă la rețetă (I) „Nașul” N.T. Orășanu și „notarul” Constantin Bacalbașa

Kugelhopf-ul Casei Bacalbașa (rețetă din 1934)

Gaina olteneasca

Găina oltenească este un preparat tradițional, pe care l-am aflat cu vreo 20 de ani și mai bine în urmă. „Sursa” mea a fost o „dădică” binevoitoare din satul Corbu, de Olt. (Rețeta am pus-o deja și-ntr-una dintre carțile mele de bucate!). Femeia cu pricina nu mai e demult în lume. Dar eu și-n ziua de azi obișnuiesc să gătesc Găina oltenească. Cu o singură restricție, în miercurea de după Paște.
Miercurea din Săptămâna Luminată poartă numele de Sfânta Mercure. Se lucrează mult în afara casei, a gospodăriei, dar nu și în interiorul ei. Bărbații se duc să muncească la câmp, însă femeile nu au voie să muncească. Potrivit tradiției, a munci de „nunta șoarecilor” echivalează cu a aduce rozătoarele în casă și a te lipsi restul anului de bucate pe masă. Așa că azi… mănânci bucatele gătite ieri. Iar mâine poți găti o… găină oltenească!
O mulţime de supoziţii și câteva date istorice precise leagă Oltenia de Sicilia. Mai în glumă, mai în serios, prietenii mei sicilieni iși numesc insula “Oltenia Italiei”. Și asta în primul rând datorită unei particularitaţi lingvistice: și într-o parte, și în cealaltă se folosește mult perfectul simplu în vorbirea curentă.
Poate, dacă am face o cercetare etimologică și istorică mai în adâncime, ar trebui să spunem mai degrabă Olteniei că este “Sicilia Romaniei”. Stramosii sicilienilor, mercenari in legiunile romane, au fost campaţi aici vreo doua secole. Dar sa-i lasam pe istorici și lingviști să rezolve dilema. Noi ne întoarcem în Oltenia, pentru o rețetă de găină oltenească.

Găina oltenească – rețeta din Corbu de Olt

Ai trebuință de o găină de 1,5 kg, 500 g orez, 6 roșii, 2 morcovi, o țelină mică, o rădăcină de pătrunjel, o rădăcină de păstârnac, doi ardei, două cepe, 4 caței de usturoi, 200 g ciuperci, 70 m ulei, cimbru, o legătură de pătrunjel verde, sare, piper.
Vezi instrucțiunile de preparare AICI
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat, și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu RADIO ROMÂNIA ANTENA SATELOR. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Paine pentru Săptămâna Luminată – rețetă veche

Case de viespi – Maria Maurer (1847)

Rețeta aceasta de paine nu este una obișnuită… fie și numai pentru că se pregătește doar într-o perioadă anume din an! Fără a fi propriu-zis o pâine ritualică – în sensul creștin profund -, căci nu e dintre acelea care se duc pentru sfințit la biserică, e totuși un aluat deosebit, dedicat de femeile harnice ale satului românesc cinstirii Învierii lui Hristos. Fiecare gospodină pune în aluat un ingredient sau altul, după cum îi este placul și gustul, dar ceea ce este de reținut este încărcătura simbolică dată fiecărui ingredient adăugat. Iar despre asta veți înțelege mai multe citind textul care urmează și rețeta aferentă acestei istorii,
Saptamana Luminata se deschide o data cu vestea cea mare a Invierii lui Hristos!
In Saptamana aceasta a Pastelui, cand cerurile, dupa traditie, sunt deschise, pacatele cele grele se fac usoare precum fulgul.
Revenind acasa, de pe meleaguri binecuvantate, cele batute cu pasul de schimnici, primul lucru pe care il fac este sa coc o paine. Mare, frumoasa, aurie. si aromata… Caci aromele painii acesteia din Saptamana Luminata sant un secret pe care-l pastrez de demult. Insa acum, ca nu santem aici decat noi – eu si voi – parca v-as dezvalui ceva din taina aceasta blanda. Si apoi… ne pornim sa framantam aluatul!

Paine pentru Saptamana Luminata

Sa zicem ca aluatul se face ca oricare altul: din faina cernuta, sa capete si ea greutatea insesizabila a aerului, din oua cu galbenus de soare, din lapte dulce precum zambetul zorilor in care a fost muls. Cu plamadeala din drojdii proaspete. Cu apa si sare, fara de care nimic nu se face. Da, si cu “miroase”.
……………………………
Vezi instructiunile de preparare AICI
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat, și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu RADIO ROMÂNIA ANTENA SATELOR. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Așchii cu vin pentru Lunea Curată

Cozonacul și pasca – o istorie, câteva etimologii și mai multe rețete

Se spune despre vin că este „sângele Domnului”. Iată de ce îl vom folosi și în bucate, zilele acestea, pentru a ne împărtăși de el. Săptămâna Luminată stă sub semnul luminii şi prima slujbă din această săptămână începe prin cuvintele ”Veniţi de luaţi lumină”. Hristos iese din mormânt învăluit în lumina cea sfântă a Dumnezeirii Sale. Din noaptea Învierii şi pana la Înalţarea Domnului la cer, în Biserică se cântă ”Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit”, prin noul Ierusalim făcându-se referire la Ierusalimul cel veşnic.
Semnificațiile acestor zile nu sunt nici ele întâmplătoare. Cea dintâi dintre zile este Lunea Albă sau Lunea Curată. Este ziua în care se deschid Porțile Raiului și ale iertării. Iar ziua aceasta are și ea rețetele ei.
Tradiția spune că trebuie să stropești casa cu aghiazmă și să dai de băut la rude. În unele locuri din țară se merge cu „udatul” sau stropitul – în funcție de zonă, stropitul se face cu apă sau cu parfum și sunt stropite doar femeile și copiii, sau doar tinerii se stropesc între ei, după cum e obiceiul.

Rețeta pe care v-o oferim azi este cea de Așchii cu vin

Ai trebuință de: 200 g făină, 4 galbenușuri, o lingură de zahăr pudră, o linguriță de oțet, 50 ml vin, sare, 200 g untură.
……………….
Vezi instrucțiunile de preparare AICI
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat, și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu Radio România Antena Satelor. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Cozonacul și pasca – o istorie, câteva etimologii și mai multe rețete

Cozonaci adevăraţi Moldoveneşti / Maria general Dobrescu (rețetă din 1927)

În bucătăria bunică-mi, odinioară, n-aveam altă de făcut decât să țin zdravăn covata, să nu se ridice o dată cu aluatul luat cu râvnă la rupt, aruncat, bătut cu pumnii, adunat și-ntins iar, de parcă trebuia să ducă el toată pătimirea neamului omenesc. Acum, frământ aluatul de cozonac rostind în gând Tatăl nostru. Numai așa nu-mi ia toată vlaga, deși grinda a început „să asude”, după spusa cea veche-a bunicii. Frământ aluatul pentru cozonac și pască și-ntre pauzele dintre repetatele rugăciuni, mintea-mi frământă întrebări și răspunsuri, frânturi de texte citite cândva, istorii, noime și etimologii…
Ca de atâtea ori în istorie, civilizațiile și religiile nu s-au stins fără să fi lăsat moștenire, unele altora… un întreg angrenaj de credințe și reguli. Obiceiuri precreștine s-au perpetuat în lumea cea nouă croită în urmă cu 2000 de ani. Cutume și rânduieli au traversat mările – sau doar timpurile , ajungând până-n prezentul nostru grăbit și golit de sensuri. Cozonacul și pasca se numără între aceste mărturii străvechi. Credem că ele aparțin creștinismului, îmbogățindu-ne cu arome sărbătorile, când de fapt sunt alimente ritualice de mult mai de demult.
N-o să amintesc decât în treacăt copturile egiptenilor (cărora le datorăm, între altele, procedeul dospirii aluaturilor cu ajutorul drojdiilor), dar mă voi opri la greci și romani, pentru că la ei întâlnim acest „binom” cozonac-pască (numindu-le cu numele lor de-acum), în ritualurile religioase. Grecii pregăteau, pentru sărbătorile lor religioase, ca ofrandă adusă zeilor ,„plakous” și „satura” – două copturi plate (cea de a doua ceva mai mare și mai grea), umplute cu brânză și stafide (asemeni cu pasca) sau cu nuci și miere (precum cozonacul). Romanii, în schimb, pregăteau „libum” (un cozonac de formă dreptunghiulară, hărăzit zeilor) și „placenta” (rotundă, cu brânză, din care la noi a ajuns un alt termen: „plăcintă”…).
Cele două copturi fac „saltul” către lumea creștină, la Roma, ca și la Constantinopol, deopotrivă. Într-un document aflat în arhivele Patriarhiei Ecumenice, apare o mențiune interesantă pentru noi, românii. În urmă cu o mie de ani – pe când încă mai era în picioare Mitropolia Vicinei (acum scufundată, după cât se pare, în apropiere de Călărași) – o delegație de la nord de Dunăre a venit cu cu daruri la patriarhul Bizanțului, cu prilejul Sărbătorilor Pascale din acel an. Păstorii valahi (dacă păstori vor fi fost) aduceau, între altele, o „placenta” cu „brândza” – posibil o pască cu brânză, pregătită de vreo româncă vrednică și cu credință în bunul Dumnezeu. Este, de altfel, una dintre primele consemnări pe care le avem despre ce se gătea în teritoriile românești, înainte de marile întemeieri. Și poate că e de bun augur că felul acesta de mâncare, întâiul amintit, este unul ritualic, încărcat de sensuri.
Înainte de a vă da câteva rețete de copturi ritualice – culese de prin vechile noastre cărți de bucate – mai zăbovim puțin asupra numelor pe care le au astăzi cele două: cozonacul și pasca. În ce privește pasca, lucrurile sunt simple: este coptura Paștilor. Cu brânză și stafide, cu „fața” aurie și cruce de aluat deasupra, este de obicei de formă rotundă, dar sunt și sate unde se pregătește în tavă dreptunghiulară,
Pentru cozonac, etimologia pe care o propun dicționarele de azi este cea… bulgară: „kuzunak”. Acum un secol, însă, August Scriban menționează originea neogreacă a cuvântului – „kosonáki”, de la „kosóna”, „păpușă”, dar și trup așezat în leagăn/ mormânt. Simbolistica acceptată a acestei copturi este chiar aceasta: a trupului lui Hristos, coborât de pe cruce (atunci când îl pregătim de Paște) – sau a lui Iisus copil, așezat în leagăn (când e pregătit pentru Crăciun). Se mai vehiculează o etimologie – de necceptat, însă – și anume cea turcă, pornind de la rădăcina „coz/koz” care ar însemna nucă, în turcă. Cu alte cuvinte, numele copturii ar veni de la umplutura folosită. Fals. Pe de o parte pentru că rădăcina clamată, pe care o întâlnim și la toponimul Cozia, la noi are origini cumane, deci apare în teritoriile locuite de români cu câteva veacuri înainte de primele noastre contacte cu turcii. În al doilea rând, e mult mai plauzibilă influența bizantină (și, deci, cea a limbii grecești) – și nu e nevoie să mai explic de ce. Și noi, și bulgarii am ales să spunem, ca și grecii, cozonac/kuzunak/kosonaki, în vechiul spațiu al unei credințe ortodoxe nealterate.
Și-acum, rețetele promise!

Cozonaci / Kogălniceanu & Negruzzi (rețetă din 1841)

Cozonaci / Christ Ionnin (rețetă din 1865)

Cozonaci tare buni / Ecaterina Steryadi (rețetă din 1871)

Cozonaci adevăraţi Moldoveneşti / Maria general Dobrescu (rețetă din 1927)

Cozonaci moldoveneşti / Constantin Bacalbașa (rețetă din 1934)

Pe Gérard Depardieu l-am întâlnit într-un februarie, acum câțiva ani, la Nisa, la deschidarea Carnavalului, care în anul acela a stat sub semnul Regelui-Gastronom. Adulat de-o mare de oameni, în noaptea nisardă ce părea să nu se mai termine, mi-a reamintit că este… un gurmand desăvârșit și-un rafinat al bucatelor, așa cum numai Vatel, personajul pe care l-a interpretat într-un rol magistral, ar mai fi putut să fie!
Oricât m-aş strădui, nu aş reuşi să-l văd pe Vatel întruchipat de alt actor al lumii decât Depardieu. Şi chiar dacă din gravura de secol al XVII-lea Vatel cel adevărat nu prea aduce cu marele Gérard („mare” la propriu şi la figurat), parcă nici nu mai contează, când spiritul „vatelian” este cel pe care-l pune acesta în valoare.
Da, e, în spirit, acel Vatel care a gătit, în onoarea lui Ludovic al XIV-lea, o masă fastuoasă pentru 2.000 de persoane.
Demnă de patronul gastronomului, Marele Condé (ah! neamul ăsta, Condé, tare s-a mai priceput să-şi aleagă bucătarii – un secol mai târziu a fost în sluba lor un bucătar Robert, celebru, care a dăruit lumii şi o fabuloasă carte de bucate).
Dar, revenind la Depardieu, cred că nici nu i-a fost prea greu regizorului să facă alegerea. N-a fost nevoie de nici un casting, fiindcă G.D. se recomanda de la sine. Încă de mic i-a plăcut atât de mult să mănânce, încât… a învăţat să gătească. Iar primul rol mare în care-l vedem gătind este cel din „Jean de Florette” (1986), unde joacă alături de Yves Montand şi Daniel Auteuil. Evident, nu e încă întruchiparea gastronomului prin excelenţă, ca în „Vatel”…
După ce a devenit un actor faimos, Depardieu (era cât pe ce să scriu… Vatel, atât de mult se confundă cei doi) nu a ezitat să îşi folosească faima pentru a se face cunoscut în lumea gastronomiei şi a vinului bun. Şi-a cumpărat o podgorie şi a produs propriile-i vinuri. Şi-a deschis un restaurant şi a scris o carte de bucate, intitulată cum mai sim­plu nici nu se putea: „Ma Cuisine”. O carte în care înalta bucătărie fran­ceză nu-şi găseşte întotdeauna locul, dar sunt la mare cinste reţetele fruste, culese din satele Franţei. A… şi din bucătăria de acasă. Pe vremea când „marele Gérard” era încă „micul Gérard”, iar în bucătărie gătea ta­tăl lui, felul de mâncare favorit era to­cana de iepure cu rozmarin. Pe care o regăsim în carte, după in­dicaţiile bătrânului Depardieu.
…………..
Vezi AICI instructiunile de preparare pentru IEPURE CU ROZMARIN à la Gérard Depardieu. Bonus ai și rețeta de TARTĂ CU CIOCOLATĂ à la Gérard Depardieu!
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat, și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu site-ul CARNETE by Simona Lazăr. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Cotlet de miel umplut (pentru masa de Paști)

Pâine mănăstirească

Fiecare zi din Săptămâna Mare (pe care am putea-o numi la fel de bine și Săptămâna Neagră, din cauza pericolelor ce-i pândesc pe creștini la fiecare pas) are semnificații aparte.
În general, se poate spune că este o perioadă deosebit de periculoasă, nefastă chiar. Astfel, cine moare în această săptămână se duce direct în Iad, pentru că Raiul este închis și se va deschide abia în Noaptea Învierii.
La fel, cei care mănâncă grăunțe de orice fel vor face bube în cap, devenind “pociți”.
În Joia Mare, vin morții pe la casele lor și se așază pe streșinile caselor. Ei vor sta acolo până la Rusalii și vor pleca numai după ce primesc de pomană. Se fac focuri pentru a încălzi sufletele răposaților și se împart colaci sau orez cu prune. Pentru morții care au fost uitați se plămădește câte un colac lung, numit “uitata”. Se înroșesc ouăle, iar o vorbă din bătrâni spune că ouăle vopsite în această zi nu se strică niciodată. Cine ține post negru din Joia Mare și până în Duminica Paștilor va ști cu trei zile înainte când va muri.
Cum a mai rămas puțină vreme până sâmbătă, când vom purcede la pregătirea bucatelor pentru masa de Paște, să vă dau o rețetă de ținut minte.

Cotlet de miel umplut

O bucată întreagă de cotlet de miel (desprins de pe oase), 4-5 ardei copți, 3 cepe, 500 g ciuperci, 20 ml ulei, 30 g unt, 100 g orez, o jumătate de linguriță de cimbru, o legătură de mărar, 200 ml vin roșu, sare, piper.
……………..
Vezi instrucțiunile de preparare AICI
Acest text este un fragment, continuarea o puteți citi la linkul adăugat, și face parte din parteneriatul GastroArt.ro cu Radio România Antena Satelor. Vă mulțumim pentru înțelegere!

Pâine mănăstirească

Iepure în sos de sardele (rețetă din 1847)

Gaziantep masoz Kutahya masoz Elazig masoz Trabzon masoz Malatya masoz Sivas masoz Ordu masoz Sakarya masoz Manisa masoz Mersin masoz Tokat masoz Afyon masoz Denizli masoz Kayseri masoz Eskisehir masoz Mugla mutlu son Pamukova mutlu son Buca mutlu son Osmaniye mutlu son