Cum, ce şi de ce mănâncă românii?

   Tocmai a trecut sǎrbǎtoarea Paştelui şi, ca în fiecare an, la principalele posturi TV au curs reportajele despre cozile imense din hipermarketuri sau îmbulzeala care se soldeazǎ aproape de fiecare datǎ cu victime în cazul unor promoţii (anul acesta cozonacul gigantic la 10 lei). Isteria cumpǎrǎturilor şi bulimia generalizatǎ din primele zile ale sǎrbǎtorilor se sfârşesc inevitabil fie cu foarte multe apeluri la salvare (dovadǎ creşterea direct proporţionalǎ cu mǎrimea cozilor a apelurilor la ambulanţǎ în acestǎ perioadǎ), fie cu tone de alimente aruncate la gunoi. Şi nu poţi sǎ nu te întrebi, ce ne mânǎ în luptǎ ? Sǎ fie oare sǎrǎcia ? Sǎ fie « sindromul frigiderului gol » de care vorbea Vintilǎ Mihǎilescu pentru a explica tendinţele pantagruelice ale românilor din perioada sǎrbǎtorilor ? Sǎ fie o formǎ de potlach (sistem economic bazat pe dar sau distrugere simbolicǎ a unor obiecte şi alimente practicat de membrii triburilor din Pacific în scopul afirmǎrii statutului social)? Pentru a da rǎspunsuri la aceste întrebǎri este nevoie de o incursiune în evoluţia practicilor culinare ale românilor din ultimele decenii. „Sindromul frigiderului gol”, de care ne vorbea profesorul Vintilǎ Mihǎilescu la curs, reprezintǎ un efect al traumei colective suferite în urma procesului înfometare conştientǎ a populaţiei, este un efect de tip Pavlov, un reflex condiţionat şi necontrolat, de recuperare simbolicǎ prin abundenţǎ alimentarǎ. Până în 1989 mâncarea (sau mai bine spus lipsa ei) a fost utilizată ca un instrument de control și constrâgere politică și a fost folosită pentru a crea loialități față de partidul comunist sau ca privilegiu pentru nomenclaturiști. Eram copil în acea perioadă și nu puteam să înțeleg de ce colegele mele aveau acasă ciocolată și compot de ananas deși nu le vedeam niciodată la coadă la Alimentară. În ultimii ani ai comunismului, adică exact perioada copilăriei mele, majoritatea relațiilor sociale gravitau în jurul mâncării. Vânzătoarele la Aprozar sau Alimentară (care vindeau “pe sub mână”) și șoferii de TIR (care aduceau pe ascuns produse din străinătate) aveau un statut social superior profesorilor sau medicilor. Recent am aflat de cazuri în care costul unei meditații era de un kilogram de carne pe oră iar pentru consultația la medic se plătea un pachet de cafea. Îmi amintesc și acum trezirea de dimineață pentru a prinde o sticlă de lapte, cozile la carne și ouă unde legam prietenii, sacoșa lăsată la rând în timp ce ne jucam în spatele magazinelor ca să urmărim “coada” informală (pour les connaisseurs) și să dăm de veste celor aflați la coadă în magazin sau expresia “stai pe-aici că bagă pui”, pe care o foloseam când vroiam să subliniem importanța unei așteptări. Așa cum arată Susan Brownell (2005) în studiul său despre societatea chineză, “mâncarea nu este ceva pe care să o iei de la sine înțeles deoarece joacă un rol important în relațiile sociale și în supraviețuirea sau succesul din viitor”i. Potrivit Melissei Caldwell (2009), “În timpul perioadei socialiste în Uniunea Sovietică și în Estul Europei mâncarea s-a dezvoltat ca un simbol practic și ca un mediu pentru articularea deopotrivă a succesului sau eșecului idealurilor socialiste de progres, egalitate și modernitate”ii. Dar care sunt obiceiurile alimentare ale românilor și cum le putem defini? Potrivit lui Margaret Mead, “obiceiurile alimentare reprezintă un set de comportamente standardizate cultural cu privire la mâncare manifestate de persoane care au crescut într-o anumită tradiție culturală. Aceste comportamente sunt considerate a fi interdependente sistematic de alte comportamente standardizate din aceeași cultură “iii. De aceea, când vorbim despre obiceiuri sau practici alimentare ne referim în particular la interacțiunea oamenilor cu sistemul de producție și distribuție al alimentelor, care este diferit de la o societate la alta și la interacțiunea dintre fiecare corp (ca organism biologic) și mâncare, ca un construct cultural. La nivel național practicile alimentare reflectă politicile agro-alimentre, gradul de dezvoltare a industriei de procesare a alimentelor și nivelul comerțului cu alimente, calitatea vieții, dar și disparități de dezvoltare la nivel teritorial, evoluția istorică, contextul geografic și climatic. Diferențele dintre țări în termeni de practici alimentare se traduc fie prin lipsa resurselor alimentare (cazul țărilor africane), cu consecințe de malnutriție, fie prin creșterea excesivă a consumului alimentar (cazul SUA), cu rezultate de tipul obezității sau stilului de viață sedentar. Un studiu realizat la nivelul Uniunii Europene între 1995 și 1996 arată faptul că europenii manifestă criterii similare pentru alegerea alimentelor, pe primul loc situându-se calitatea, prospețimea și gustul.iv În cazul României este posibil ca prețul să fie un criteriu foarte important, având în vedere faptul că preţurile la anumite alimente este mai mare decât în alte ţǎri europene. Spre exemplu, în anul 2009 preţul unui kilogram de carne de porc sau de pui era aproape dublu în România faţǎ de Polonia sau Ungaria şi era mai mare decât în Portugalia sau Luxemburg.v Practicile alimentare se schimbă în timp, deși dinamica lor poate fi lentă iar schimbări notabile se produc după perioade foarte mari. Dacă sistemul alimentar se schimbă mai repede, ca urmare a reglementărilor și a presiunilor de tip lobby a grupurilor de interese (în special ale marilor corporații care activează în sistemul alimentar pe întreg lanțul, de la producție la distribuție), gustul se schimbă mult mai greu, pentru că reflectă valori și concepte care au o dinamică lentă în timp. Între factorii care presează la schimbare în practicile alimentare este important să amintim schimbările de mediu, globalizarea, industrializarea, schimbările demografice, dinamica pieței muncii sau schimbările din stilul de viață. Referitor la practicile alimentare la nivel național și ca o reacție la globalizare a apărut conceptul de “gastronationalism.” Acesta se referă la tendința de definire și protejare a identității națioale ca reacție la presiunile de uniformizare și omogenizare. “Gastronationalismul, ca formă de cerere a drepturilor și ca proiect de identitatea colectivă, este o reacție și o reflecție a ramificațiilor politice de conectare a proiectelor naționaliste la cultura gastronomică locală. Acesta presupune că atacul (simbolic sau de alt gen) împotriva practicilor alimentare ale unei națiuni sunt un atentat la patrimoniu și cultură, nu doar la alimente în sine.”vi O formǎ de gastronaţionalism este reacţia faţǎ de produsele alimentare … Continuă lectura Cum, ce şi de ce mănâncă românii?