Adrian Hădean: Încă ne e rușine cu propriile izmene ceea ce mi se pare grav

   Adi este unul din oamenii cu care apuc să vorbesc mult mai rar decât îmi doresc. Asta pățește și el, dar nu cu mine, ci cu Mircea Groza un om pe care amândoi îl respectăm enorm de mult. La prima vedere nu pare chiar cel mai bun partener de dezbatere: mai mult sobru decât jovial, serios chiar și în particular chiar dacă din când în când mai și râde. Un râs scurt, de punctare a unei glume ori situații și apoi, ardelenește, trecem la altele. Scriu asta pentru cei care nu îl cunosc mai îndeaprope, căci despre activitatea lui profesională nu mai are rost să dezvolt și aici. Unde e România culinară acu, în noiembrie 2017? Fix aici. Tu mă pui să fac o analiză, o sinteză, habar nu am, nu-s așa de priceput la chestia asta, dar… cred că e într-un loc bun, adică dincolo de orice problemă, dincolo de orice fel de frustrare pe care o putem acumula în noi, începe să ne fie bine. În sensul că se trezesc din ce în ce mai mulți bucătari tineri care au lucrat pe afară sau care au făcut stagii pe afară – care s-au dus clar chitiți să facă stagii, se întorc în țară și încep să lucreze la proiecte. Unele dintre ele or să aibă succes, unele nu, dar măcar cineva vrea să le facă. Există preocupare către gastronomie și cred că de abia acum or să înceapă să sune clopotele și pentru noi. Până acum au tras a mort, iar de acum pare că încep să tragă și a petrecere. Încă e complicat să cumperi direct de la țărani. Lanțurile scurte sunt o poveste faină la noi. Dar sunt o poveste Există vreo șansă ca în viitor să devenim o destinație culinară? Asta depinde numai de noi. Suntem o destinație culinară pentru un număr mic de oameni, o să fim pentru mai mulți după ce ne revenim așa ca țară, pentru că din nou se tot face disocierea asta între gastronomie românească și infrastructură. Zic oamenii că ce treabă are asta cu drumurile. Are. Pentru că pe drumuri mergem noi de aici până la restaurant, pe drumuri vin ei până la noi, pe drumuri ne transportăm marfa, pe drumuri tot. Și suntem praf la capitolul ăsta. Coloana vertebrală a turismului nostru este Valea Prahovei și e paralizată. Acolo nu se întâmplă mai nimic. Acolo nu poți întâlni un progres real din punct de vedere gastronomic deși există câteva filoane, nu trebuie să fim nedrepți, dar e complicat. E complicat să exploatezi localul și e foarte complicat să te aprovizionezi. Centura de Vest a României e o rușine dintr-o grămadă de perspective. E complicat să găsești ingrediente din cele mai banale care să fie făcute la noi: morcovi, ceapă, ce vrei tu. Sunt mici grupuri și grupulețe care abia acum încep să se închege, cumva. Am ajuns la fundul sacului și de acolo musai să urcăm. Producătorii mici, locali, știu că ții la ei și te aprovizionezi de la ei așa cum de altfel o faci și din retail. Sigur că da. Eu nu am o problemă nici cu, nici cu. Dacă găsesc ceva bun nu mă interesează cine o vinde. Aș prefera să îl ajut pe ăla care produce el cu mâna lui, adică să scurtez lanțul, să iau din mâna aia bătătorită, să nu mai fie nevoie ca acea mână bătătorită să mângâie pe cap pe nu știu care se umple de bani ca să îi ajungă produsul la mine dar lucrul ăsta nu e întotdeauna posibil pentru că mâna bătătorită, dintr-un motiv sau altul, nu se preocupă de propriul lui bine, adică nu e destul să scoți cartofii ăia mișto, trebuie să îi și vinzi într-un cadru civilizat. Încă e complicat să cumperi direct de la țărani. Lanțurile scurte sunt o poveste faină la noi. Dar sunt o poveste. Încă nu avem destul cât să putem susține o restauranție gastronomică adevărată. Poți să numeri pe degetele de la mâini, maxim, restaurantele din România care se preocupă de farm to table măcar 50% din meniu. Pentru că 100% e încă utopic la noi. Ar trebui să ai table-ul în fermă și ferma să aibă măcar elementele de bază, nu avioane. Mâncarea românească… și nu te întreb de „reinterpretare” pentru că știu că nu îți place termenul. Nu că nu îmi place, el există dar mi se pare că prea se bate monedă pe el. Tot timpul reinterpretăm orice, fiecare dintre noi e un interpret al unei partituri. Nu există doi violoniști care să îți cânte la fel Balada lui Porumbescu. Dar despre mâncarea românească modernă, de fine dining să spunem Să știi că în unele locuri se face. Dar problema nu e la mâncare, problema e în capul nostru. Noi inventăm tot felul de filme, ne gândim cum ar trebui să fie ceva. Nu ar trebui să fie nicicum. Ar trebui să fie bun la gust, să nu arate scârbos când o pui pe farfurie, lucruri simple. Și o mâncare la ceaun e bună la gust Da!, și cine spune că o mâncare făcută la ceaun nu poți să o pui într-o farfurie mișto făcută la comandă pentru mâncarea aia și să pui pe o față de masă albă sau fără față de masă și să iei pe ea 40 de euro, dacă pui ce trebuie în ea și există ambianța potrivită. Poți să faci pe proțat, nu are mportanță, Noi ne închipuim că fine diningul trebuie să fie cu un băț în fund și cu 11 ospătari pe lângă noi. Nu e adevărat. Nu-i așa. Poate fi și așa dar nu e o regulă. Din contră, dacă începi să te uiți la ce se întâmplă în lumea mea mare oamenii de descrobresc cât mai mult, se mai relaxează. Cam dispare snobismul. În realitate snobii vin, fac o poză, se cară, scriu un review de câcat pe facebook sau tripadviser sau poate nu și la revedere. Ce ai avea de reproșat restaurantelor cu specific românesc. … Continuă lectura Adrian Hădean: Încă ne e rușine cu propriile izmene ceea ce mi se pare grav