Am citit această carte pe nerăsuflate, imediat ce a apărut. Îmi făcusem şi câteva notiţe, pierdute între timp, apoi am aşezat-o în preasăracul raft cu volume despre gastronomie care nu sunt cu reţete. Mult mai importante, mai ales în această inflaţie de site-uri cu şi despre mâncare, articolele & memoriile culinare au, pe lângă un farmec irezistibil atunci când sunt bine scrise, un rost educativ*.
Iar noi, tocmai aici, ducem lipsă de informaţii. De când cu chefia plimbată pe la TV cu ratinguri enorme, meseria de bucătar face cu ochiul la din ce în ce mai mulţi pretendenţi. O mulţime de imberbi se visează dibaci ai tigăilor, artizani ai plăcintelor şi degrabînstelaţidemichellin. Din living, de pe canapea, totul pare simplu. Realitatea este mult mai…
…mult mai nasoală.
Încă nu îmi pot extrage din cap metafora lui Ciprian Muntele, probabil cea mai inspirată şi demnă de citat, din toate cele scrise despre #24centimetri: slow-writting. Băţos ca un ardelean ce numai cujetă, Adi Hădean se lasă furat de peisaj în scris şi, din când în când, îşi arată şi vulnerabilităţile de fiu, soţ, tată, antreprenor şi lider de brigadă. Atunci, tonul său sfătos, dar nu superior, vibrează în note mai calde, empatice. E mişto rău să te dezbraci în faţa cititorilor fără să pari exibiţionist. Adi ştie bine cum să o facă. Are nervul de ziarist (CV-ul îl ajută), are şi discernământul de a nu bate, inutil, câmpii, are şi suavitatea seductivă a poveştii bine spuse.
Din păcate, părţile cele mai importante din carte, din punctul meu de vedere, cea despre „patroni” şi cea despre inutilitatea urii la bucătari, nu vor să ajunge acolo unde e cu adevărat necesar. Prima, pentru că majoritatea covârşitoare a celor care deţin restaurante „le ştiu pe toate”, a doua, pentru că (p.s. nu sunt bucătar dar, de exemplu, frecventez la greu grupurile de profil) suntem prea smintiţi să şi băgăm la cap niscaiva chestii bune.
Nu scriu acest text cu intenţia de a vă povesti ce este în carte şi nici măcar de a încerca să vă conving de lectura ei. Ceea ce mie îmi place nu e musai să fie pe gustul altora. Dar scriu acest text cu convingerea că astfel de cărţi sunt necesare, că astfel de autobiografii pot îndrepta, pe ici colo, câte ceva din lumea asta. Iar dacă nu îndreaptă, măcar, româneşte, o iau la pilă pe la colţurile nefinisate. Şi uite cum devin patetic şi cartea asta nu merită aşa ceva, dar aşa-s eu, chiar clişeistic, când mă entuziasmez peste măsură.
P.S. Îmi doream să încep acest text repovestindu-vă unul din cele mai percutante şi mai „demente” fragmente literare cu chefi: „Povestea bucătarului asasin” de Chuck Palahniuk din volumul „Bântuiţii”. Ei bine, acolo, cu 24cm de lamă bine ascuţită, eroul principal dezosează iepuri şi eviscerează critici culinari. Numai că acolo e ficţiune, în timp ce cartea lui Adi Hădean e biografică.
* „Din fericire, involuţia socială nu-i un fenomen ireversibil, dar pentru a ne recupera, trebuie să arătăm cu toţii deschidere. Nu cred în egalitatea de şanse pentru că e pur şi simplu în afara naturii, cred, în schimb, în puterea vindecătoare a unei mâini întinse, iar mâna întinsă de care are nevoie azi România se numeşte educaţie elementară. Da’ uite cum am deviat spre politică şi uit pentru ce am venit aici. Oricum, dincolo de faptul că această carte e de fapt o foarte lungă scrisoare pentru fiul meu, s-ar putea să mai fie şi alte motive pentru care m-am aşternut la scris. Ele-mi scapă deocamdată, dar, ca în cazul gătitului, ca în cazul tuturor lucrurilor pe care le.am făcut şi pe care mi le amintesc, rosturile se vor arăta mai târzi” (pag. 221)
