Narghileaua, hukka sau șișa sunt termeni folosiți în fumatul dintr-o pipă de sticlă. Cu tutun normal sau aromat, procedura datează din secolul XVII și este similară unora dintre invențiile recente pe care le putem găsi în magazinele de astăzi, ca alternative mai sănătoase la fumatul țigărilor. Practic, când tragem aer în plămâni, cărbunii încinși încălzesc tutunul din cupă. Acesta eliberează fum și nicotină, care sunt trecute printr-un filtru de apă rece și, apoi, ajung în plămâni.
Etimologia acestor termeni este interesantă, pentru că se referă la diferite secțiuni din apartul aferent. Termenul „narghilea” sau „arghile” se referă la tutun și este numele prezent în Europa de Sud și de Est, dar și în Levant (Israel – narghilea; Liban, Siria și în părți din Irak – arghile). Este derivat din persanul „nārghile”, care, la rândul său, provine din sanscrita, unde înseamnă nucă de cocos. Șișa (shisha) vine de la cuvântul pentru sticlă, din arabă și este folosit în Egipt, Arabia Saudită și Maroc. „Hookah” provine din hindustană (huqqa), mai exact din zona de nord a Indiei și Pakistanului și este, probabil, cea mai veche variantă și se referă la întregul aparat.
Misionarii iezuiți au introdus tutunul în India, în timpul domniei Împăratului Akbar cel Mare (1542-1605). Hakim Abul Fateh, doctorul iranian al împăratului, ar fi dezvoltat sistemul de filtrare prin apă. Până atunci, deși existau referințe persane și chiar indiene cu privire la procedura fumatului printr-un filtru de apă, cel mai probabil era vorba de alte ierburi aromate, cannabis sau chiar hașiș.
Tutunul fumat prin narghilea a devenit rapid un simbol de statut social, alături de alte importuri din Lumea Nouă. Avocatul englez William Hickey scria, în memoriile sale, la sosirea în Calcutta, în 1775, experiența fumatului: „Cea mai elegantă, splendidă hookah mi-a fost preparată. Am încercat-o, dar nu mi-a plăcut, chiar și după câteva încercări. Am întrebat, cu multă seriozitate, dacă este necesar, în mod indispensabil, să devin fumător. Mi s-a răspuns, cu egală greutate:”
‘Fără tăgadă că este, pentru că ați putea fi la fel de bine din altă lume sau în afara modei. Aici toată lumea folosește o hookah – și este imposibil să trăiți fără ea.. Am auzit bărbați declarând că mai degrabă ar renunța la cină, decât la hookah.’
Așadar, hukka devenise un obicei social mult apreciat în India secolului XVIII, un drog de domni, gentlemeni ai Coroanei Britanice, dar și al localnicilor cu ceva dare de mână. Iar moda s-a răspândit cu ceva repeziciune. Vaza era ornată cu aur, argint și nestemate, iar prin acțiunile diplomatice și interacțiunea comercială, dar și prin imperialismul timpurilor, obiceiul s-a extins.
Hukka a ajuns în Turcia prin secolul XVII și reprezenta, în mod similar, un simbol de statut, de aici și numeroasele picturi ale înalților demnitari și sultani de la acea vreme cu ele. Tot turcii au transformat și materialul vazei, din nucă de cocos (de unde și termenul inițial șișă) sau din lemn în sticlă – și i-au dat numele de narghilea. „Tömbeki” sau tutunul simplu de narghilea a evoluat și el, în cultura locală, cu arome de mere, căpșuni, ananas sau piersici.
„A devenit noua modă a cafenelelor turcești. Umplerea unei narghilele era o artă, iar un chelner care știa bine cum s-o facă era tratat cu același respect cu un șef bucătar” – Friday Times (Pakistan), The Ways of the Hookah
Din activitate diplomatică, narghileaua devenea un act de socializare. O narghilea bine făcută se fumează timp de cel puțin o oră. Pentru că durează o vreme să o fumezi, narghileaua îți dă timp să porți discuții, să fii în compania familiei sau a prietenilor. Actul de a împărți o narghilea reprezenta încredere, fraternitate. Femeile fumau narghilele și erau privite, cel puțin în Pakistan, drept mult mai „așezate” decât cele care fumau țigări.
„Un turc are o încredere implicită în providență, își dorește liniștea, dar refuză să o cumpere cu efort. Apreciază prezentul, fără să se gândească la viitor și disprețuiește toate răurile cu care umanitatea este amenințată. Amuzamentele sale sunt domestice (…). Preferă, în mod indiferent, să stea sub un copac sau să stea întins, împreună cu doamnele sale favorite, pe un scaun otoman, fumându-și ciubucul sau narghileaua și bând șerbet, limonadă sau cafea, fără zahăr sau lapte, din cești nu mai mari decât un degetar, pentru întreaga zi.” – Un ghid de-a lungul Dunării, de R.T. Claridge, Esq., 1837
Patronul celei mai vechi tutungerii din Lahore, Pakistan, povestește: „Hukka aduna oamenii; acum suntem atenți din ce în ce mai des la bani. În zilele vechi, aveam doar un sac de faină acasă și nu eram așa de îngrijorați. Mâncam pâine o lună. Un bănuț în buzunar ne ajungea, acum o mie de rupii se duc prea repede. Nu există binecuvântare în bani. Erau vremuri mai simple și oameni mai simpli, iar cerințele lor erau mai mici. Sfatul meu este, că dacă fumezi, fumează o hukka.”
