Octavian Soviany despre cărțile de bucate

Octavian Soviany este unul dintre cei mai apreciați scriitori contemporani. Acest text a fost publicat inițial pe contul de facebook al său și este preluat cu acordul autorului.
Printre cărțile maică-mii exista și o carte de bucate, pe care, după ce m-am deprins cu tainele cititului, îmi făcea mare plăcere s-o răsfoiesc. Era o buchină de format mare, scrisă de Mihail Sevastos (nu știu dacă autorul era una și aceeași persoană cu vestitul memorialist de la Viața românească de pe vremea lui Ibrăileanu), avea pe copertă niște platouri cu diverse mâncăruri apetisante, iar rețetele erau însoțite de desene explicative. Pe mine această carte mă atrăgea mai ales prin ciudățenia ei; conținutul său nu se potrivea câtuși de puțin cu experiențele mele gastronomice de până atunci; acolo se vorbea de tot felul de bucate neobișnuite: volovan (?), bavarez (?), chisel (?), consome (?), aspic(?), bujeniță de iepure (?), salată de țâri (?), limbi de pisică (???), pilaf de raci, melci, pilaf de vrăbii (habar n-aveam că vrăbiile sunt comestibile). Apăreau și ingrediente a căror existență o ignorasem cu desăvârșire până atunci. nucșoară, ienibahar (cu care de altfel urma să mă împrietenesc mai târziu), hasmațuchi, busuioc (despre care eu credeam că se întrebuințează doar la biserică), seu de vită (pe care autorul, din câte țin minte, îl recomanda drept cea mai potrivită grăsime de folosit în bucătărie) Nu-mi amintesc ca maică-mea să fi recurs vreodată la rețetele lui Sevastos, deși eu îmi doream să fi încercat o dată, o dată măcar, niște limbi de pisică… Ea considera însă că opusculul respectiv e o bătaie de joc, nu îl consulta niciodată și în cele din urmă, spre marea mea disperare, l-a făcut cadou unei vecine.
După această primă scriere cu conținut gastronomic, în biblioteca maică-mii a apărut și Cartea gospodinei, o operă colectivă cu un caracter mai complex, care în afară de bucătărie se ocupa și de amenajarea interiorului, igienizarea locuinței, croitorie, cosmetică, grădinărit, în sfârșit, de tot ce trebuie să știe o veritabilă gospodină. Dar eu tot de rețetele culinare eram atras, și mai ales de cea cartofilor de biscuiți, care suna foarte apetisant în auzul unui pasionat de zaharicale cum eram eu pe vremea aceea. După lungi și anevoioase parlamentări cu maică-mea, am reușit în sfârșit s-o conving să prepare (după rețetă!) prăjitura în cauză (căci teoretic prăjitură ar fi trebuit să fie!), dar rezultatele s-au dovedit deplorabile: ceea ce a rezultat era un lichid cafeniu și vâscos, care nu se putea îngurgita decât cu lingura. Nu știu dacă de vină va fi fost rețeta, sau lipsa de entuziasm a maică-mii, care, acționând în pripă și fără chef, e posibil să fi greșit cantitățile.
Oricum, Cartea gospodinei a fost la rându-i ostracizată, și a venit rândul Sandei Marin și a Silviei Jurcovan, autoare care m-au entuziasmat însă mult mai puțin. După experiența cu cartofii de biscuiți îmi cam pierdusem încrederea în cărțile de bucate.
De fapt în prima mea experiență de bucătar (anterioară acestor episoade livrești) mă descurcasem foarte bine și fără ele.
Asta s-a întâmplat pe vremea când aveam vreo patru ani și începusem să fiu nelipsit din bucătărie ori de câte ori avea loc un eveniment gastronomic mai însemnat. Dorința mea tainică era să fiu lăsat și eu să gătesc, dar din păcate ea intra în categoria dorințelor irealizabile: bunică-mea, care ținea foarte mult la curățenia și ordinea bucătăriei, n-ar fi acceptat așa ceva nici în ruptul capului, și nici maică-mea nu cred că s-ar fi arătat mai cooperantă. Știu că pedagogii din ziua de astăzi ar striga indignați: Ce eroare! Copilul trebuie încurajat să-și dezvolte aptitudinile! Persoanele mature din familia mea aveau însă niște principii pedagogice mai tradiționaliste!
Și totuși, într-o bună zi, dorința mea de a găti a fost împlinită, într-un mod miraculos și neașteptat; prietena mea Valerica, despre care v-am spus că locuia în curte cu noi, într-o fostă bucătărie de vară, a plecat de acasă și a uitat să pună lacătul la ușă. Asta era prilejul mult așteptat! Lipseau de acasă până și Tăciunel și Gălbenuș, pisicile Valericăi! M-am strecurat în cămăruța modestă, care nu avea nici măcar lumină electrică, și am început să scotocesc prin bufet. Am găsit zahăr, făină, orez, griş, surogat de cafea, pe care le-am vărsat (pe toate!) într-o căldare cu apă și m-am pus temeinic pe frământat, așa cum văzusem că procedează bunică-mea când făcea cozonac, dar deodată m-am pomenit apucat de păr cu brutalitate și jocul s-a încheiat: era maică-mea care descoperise că am dispărut din curte și izbutise să-mi dea de urmă!
În ziua aceea am înțeles, prin intermediul mușchilor fesieri, că orice artă, până și cea a gătitului, implică sacrificiu și suferință.
Foto: litero-mania.com
https://gastroart.ro/2017/06/30/pranzuri-diplomatice-maiorescu/

Scroll to Top