Sunt membru în peste o sută de grupuri culinare de la noi. Unele ale unor food-bloggeri cu reguli stricte, altele întru sprijinul gospodinelor din țară, locuri de fălit cu mesele zilnice pozate mai bine sau mai prost de către orice bucătar amator în căutare de likeuri și, mai important, de laudă de sine.
Sunt unele grupuri unde discuțiile și interacțiunile par de clic la marginea uliței, în zile cu soare, unde țațele vecine împart dreptatea mondială la finalul unei sesiune de prășit. Nu știu, nu-s nici psiholog, nici sociolog, care-s cu adevărat resorturile obiceiului de a poza zilnic meniul tău de acasă și a-l împărtăși cu ceilalți. Unii caută idei noi, alții aprobarea colectivă că -s iscusiți în fața tigăilor. Unii-s relaxați, alții nu acceptă nici un fel de critică.
Din această experiență rămân cu un gust nasol. Și nu pentru că fotografiile sunt, într-o majoritate covârșitoare, execrabile ori că aș avea pretenții de estetică pentru masa de prânz de la etajul 3 al unui bloc din Petrila ori Pașcani. Deloc. În grupurile de socializare destinate etalării bucatelor cotidiene nu există imaginație. Nu există ambiție. Nu există dorință de nou. Nu există curaj. Există în schimb un ultranaționalism culinar conservator și strâmb, un inflexibil „formalism rezultat mai ales din folosirea mecanică și repetată a anumitor procedee” (am citat din definiția manierismului). În mare, totul se reduce la: așa e la noi, așa făcea mama, asta-i mâncarea românilor.
Exaltați, cei care în mare parte felicită și împart like-uri așteptând reciprocitatea dau cu căciula după câini în fața oricărui banal borș de perișoare ori oală cu sarmale din care nu pricepi nimic. Se gudură la o fotografie care îi spune același și același și același gust. Repertoriul rețetelor este extrem de sărăcăcios, gospodarii pendulând robotic în 10% din preparatele Sandei Marin. La loc de cinste sarmalele, ciorbele, fasolea cu afumătură și două, trei prăjituri simple. O simplă sugestie de bun simț pentru îmbunătățirea unui preparat este taxată ca invidie, iar corul aplaudacilor răspunde în grup ca postacii partidelor politice. Acolo nu e loc de îmbunătățiri, de discuții despre sezonalitate, varietate, aport nutrițional. Până la urmă, au și dreptate căci nu poți intra încălcaț în „ca la mama acasă” & “gustul din copilărie” oricâte rântașuri ar însemna asta. Sau poți, dar riști excluderea sau pusul la zid, altoit verbal, pus în genunchi pe coji de nucă (niciodată fistic) așa cum se făcea educația pe vremuri, nu ca acum când vedeți unde am ajuns.
Ei bine, în tot acest peisaj plin de bucătari casnici, de nicăieri, a ajuns în lista mea de prieteni Iuliana Toth (deși cred că mi-a fost recomandată de Alexandru Cîrțu). Nu știu când, nu știu cum, a și lipsit o vreme și tot nu mă crede că mă îngrijorase. Am schimbat câteva mesaje în privat, câteva likeuri, ne-am răspuns la câteva comentarii. M-a tăguit de câteva ori, mai ales atunci când se făcea vorbă de un preparat străvechi, de un regionalism pe cale de dispariție. Ce voiam de fapt să spun: habar nu am cine și de ce. Știu doar că această doamnă, de o vârstă respectabilă, este mai mult decât pot visa de la bucătar casnic. E adevărat că are și timp și destulă putere financiară, dar și alții au. Și chiar dacă își permite câteodată trufe sau deține un aparat de sous-vide, multe rețete sunt la îndemâna oricui. [UPGRADE cu infomații chiar de la sursă: “cu timpul nu stau bine, unu la mână 
Puterea mea financiară este o pensie de un pic mai mare de 1000 de lei iar aparatul meu de gătit sous-vide este o oală mare (ca să menţină temperatura apei cât de cât constantă, din inerţie) o pungă zip şi-un termometru”] Doar că a studiat, a ieșit din zona de confort și a încercat. Nu-ți trebuie cine știe ce aplecare ca să nu frigi un pește până-l usuci ca pe scoarța de copac și nici cine știe ce îndemânare ca să aplici o tehnică simplă de aerare a aluatului. Trebuie doar să vrei.
Doamnă Iuliana Toth vă mulțumesc pentru că existați, pentru postări, pentru sfaturile și ajutorul oferit tuturor celor care apelează la dumneavoastră, pentru că ne învățați cum să gătim acasă, pentru că sunteți unul dintre ei, dintre cei care ar putea dar nu o fac. Pentru că nu sunteți de specialitate, nu sunteți nici chef, nici blogger culinar. Aș vrea să gătesc ca dumneavoastră, aș vrea ca mulți bucătari din țara asta să o facă. De gospodine, nici nu mai vorbim.
Doamnă, v-am furat niște poze pentru acest articol, sper să nu fie cu supărare. Și da!, aș vrea și să fac fotografii cum faceți dumneavoastră.