Pe Andra (andranistor.ro) am cunoscut-o la o degustare de steakuri americane pe când ne puteam pupa și îngrămădi la câte un eveniment. Apoi am invitat-o la cea mai de pomină dezbatere din seria Cum Adică? – dezbateri destoinice, cea despre bere versus vin unde a performat delicios. O știam mâncăcioasă și pofticioasă, așa cum intuiește la începutul textului, dar știam și că, pe lângă munții de carne la garniță postați pe rețetele sociale, gândește și scrie foarte bine ? Poftă bună… lectură plăcută
Probabil pentru că mă știe pofticioasă și mâncăcioasă, m-a pus șefu’ de la Blid să-mi aduc aminte de cârciumile și mâncărurile anilor ’90. Nu știu exact dacă am destule amintiri cu cârciumi cât pentru un material, dar despre mâncare pot să vorbesc până mă oprește cineva. Sau până mi se face foame.
Faza foarte mișto este că fix prima amintire legată de mâncatul la cârciumă vine de prin ’88-’89. Nu mai țineam minte unde eram exact. Știu doar că aveam în jur de patru ani, eram cu ai mei la un restaurant și tata dansa cu mine în brațe. Singurul lucru care m-a obsedat vehement legat de amintirea asta a fost melodia pe care dansam și pe care m-am chinuit vreo 15 ani să mi-o aduc aminte, neavând în cap decât o vagă linie melodică de atunci. Atât de pregnantă era în căpșor. Acum mulți ani, când am descoperit-o am fost incredibil de fericită. (Gabriel Dorobanțu – Niciodată. Cu mențiunea că mă zgribulesc toată și acum dacă o ascult. Și da, am dat play acum când scriu).
Și pentru că era păcat să rămân fără amintirea asta împrospătată, am sunat-o pe mama să îi cer detalii fix despre momentul ăsta. Și uite cum mi-a povestit ea că de când aveam trei ani și până a rămas gravidă cu sor’mea (deci eu aveam cinci) ai mei aveau ritualul ăsta de ieșit la masă în fiecare sâmbătă. Restaurantul se numea La Bulevard. În Ploiești, lângă fosta Casă a Căsătoriilor. Îmi povestea maică’mea că mâncam friptură de porc sau de vițel cu cartofi la cuptor. Și ciorbă de burtă, pentru că acasă nu ieșea la fel. Și că obișnuiam să mă fac că un purcel la gură de înghețată sau de prăjituri cu fructe în timp ce stăteam că o lady pe scaun cu sandalele mele cu șosete cu danteluță.
Mi se pare foarte tare că au ieșit în fiecare sâmbătă timp de doi ani, chiar dacă eu nu-mi aduc aminte decât data aia când mi-a rămas întipărită în cap melodia lui Dorobanțu. Mi-a povestit și de o tabără la Homorod unde porțiile la masă erau duble și mult prea mari și pentru un adult, d-apoi pentru copii. Și trei zile a încercat să îi convingă pe oamenii ăia să nu irosească atâta mâncare punând porții duble pentru copii. Se pare că s-au simțit că au profitat de noi (chiar dacă a fost sugestia mamei cu porțiile mai mici) și la plecare i-au dat maică’mii, să fie pentru acasă, trei roți de cașcaval (după cum a zis mama “mai mari decât capul unui copil”), trei bucăți de salam de Sibiu, conserve de carne în gelatină, conserve de pește și pateu.
Tot din perioada grădiniței am o amintire cu salamul de biscuiți. Știu că era atât de bun, încât după masă de prânz, mă duceam și terminam de pe masă și ce rămânea de la colegi. Recunosc, salamul de biscuit tronează și în ziua de azi.
Îmi aduc aminte de mesele de prânz în familie. Duminica era regulă. La ora prânzului nu contau nici prietenii, nici ieșitul în fața blocului. Nimic. Mă cam enerva treaba asta atunci. Nu mai știu exact dacă aveam trei feluri de mâncare, dar întotdeauna se începea cu ciorbă. Eu niciodată nu voiam ciorbă. Ziceam că iau așa, de poftă, din farfuria tatei. Îi mâncam jumate. “Aha, de poftă!” zicea el mereu pe sub mustăți. Da, duminica era ziua aia în care trăgeam masa în mijlocul bucătăriei. În restul zilelor stătea lipită de perete și mâncăm așa toți patru. În sufragerie nu întindeam masa decât de sărbători și la zilele de naștere. Tot atunci și doar atunci scoteam farfuriile alea bune și tacâmurile din serviciul ăla gri, gen diplomat, cu căptușeală de satin.
Râdeam cu mama la telefon pentru că îmi zicea “erai cam sclifosită acasă, îți plăcea la restaurant că ne costa dublu.” Prin școala generală, când terminăm orele, mergeam la vecina de la doi și stăteam acolo până venea mama să mă ia. Mereu îi spuneam ce mâncare bună face tanti Geta. Târziu am aflat că de fapt mama făcea mâncare acasă și îi ducea vecinei ca să îmi dea să mănânc. Dar nah, întotdeauna era mai bun la altul.
Aveam o slăbiciune pentru mâncarea de mazăre, pentru musaka și pentru un fel de pizza pe care îl făcea mama într-un vas de yena, cu blat din ăla gros din felii de pâine înmuiate în ou. Și pentru crema de zahăr ars. Din asta aș putea să mănânc până la leșin și în ziua de azi.
Un lucru pe care l-am remarcat și astăzi este că nici atunci nu eram fan bomboane, ciocolată și alte dulciuri de la magazin. Poate doar batoanele alea Kiss cu spumă de căpșune. Bine, impropriu spus “spumă”. Aș fi ales oricând în detrimentul lor plăcinta cu mere făcută de mama sau pandișpanul cu vișine.
Tata, în schimb, era șef peste ciorba de peste, peste semințele de floarea soarelui prăjite cu sare în ditamai ceaunul pe aragaz și peste boabele de porumb, prăjite tot în ceaunul ăla imens și acoperit cu un ditamai ziarul, care rămânea uleios, pentru a nu fi bombardați prin bucătărie. După asta clar urma un film pe video sau la tv.
Mi-au plăcut mult vacanțele de vară la țară. Bunicii aveau o curte mare. Sau cel puțin așa părea în raport la înălțimea mea de atunci. Aveau păsări, și vaci, și cal, și iepuri și porumbei. Țin minte că niciodată n-am vrut să mănânc animale frumoase. Și mă rugam de mamaie să taie găinile urâte în loc de rațele alea frumoase. Nici iepure nu mâncam. Nici porumbel. Și uram din suflet ciulamaua. Acum îmi sclipesc ochii când mă gândesc la gustulul laptelui băut cu cana din găleată imediat ce mulgea vaca. Era călduț și avea spumă. Și la brânza pe care o făcea mamaie acasă (și mai vindea și în sat). Brânză din aia moale, cu găurele, care scârțâia între dinți. Și la mămăliga aia tăiată cu ață. Și la cel mai minunat gust din lume – cel de ceapă spartă în pumni, nu tăiată, printre foițele căreia presăra sare și apoi o mai strângea puțin în pumni ca să se uniformizeze. Încă iubesc gustul ăsta. Și gogonelele. Doamne, când se băga mamaie în beci și venea cu borcanele de gogonele și pepenași murați. Dumnezeu!
Recunosc că n-am iubit mereu mâncarea la capacitatea asta. Dar povestea și amintirile schimbă gustul în totalitate. Mâncarea e fix momentul ăla de fericire. Probabil de asta nu mănânc atunci când sunt supărată.
Îmi aduc aminte când am ieșit la o terasă în afară Ploieștiului. Prin liceu. Am fost la Breaza, la o pizzerie, cu niște prieteni care aveau mășină. Bine, ai mei habar nu aveau, dar află acum. Eram prin clasa a 10a sau a 11a și mă dădeam fițoasă. Mi-am luat o pizza Calzone. Când au venit ăia și mi-au pus un fel de balon în față m-am gândit că ori e defectă, ori așa trebuie să fie și eu habar n-am. Doar nu mai mâncasem niciodată o Calzone. Am tăcut că nu m-aș fi făcut de râs nici în ruptul capului. N-am înțeles nimic din ea. Voiam o pizza, așa cum știam eu că arată pizza. Nici n-am mai mâncat Calzone până în ziua de azi.
Sunt mâncăruri pe care le țin aproape și în ziua de azi. Sunt mâncăruri care au fix gustul ăla de la mama și oricât aș încerca să le fac sau să le comand, niciodată nu vor fi la fel. Pentru că niciun condiment și nicio rețetă nu egalează momentele alea cu care le-ai asociat în viață. Și, în continuare, de câte ori mănânc câte ceva, îmi vine în minte și o poveste legată de preparatul respectiv. Ca acum vreo cinci Crăciunuri când făcuse mama vreo două tăvi de tiramisu și prea puține vinete și țelină cu maioneză. Unde mi-am cedat porția de tiramisu pe un borcan întreg de țelină cu maioneză. Și măr. Pentru că de abia după ce am întrebat-o pe mama de ce nu-mi iese același gust, am aflat că pune și măr ras pentru a fi mai dulceag.
E curios cum unele lucruri rămân în minte până la cel mai mic detaliu, în timp ce altele dispar ca prin neant. Țin minte pâinea aia caldă, turcească, cu modelul ăla de punctulețe, pe care o mâncăm jumate până ajungeam acasă. Țin minte cum mă duceam să iau borș de la un nene, de la o casă, de pe strada perpendiculară blocului. Țin minte cum mâncam țaic și mă boscorodeau ai mei că o să mă umflu în burtă. Țin minte cum îmi dădeau să beau zeamă de urzici să mi se facă părul creț. E ondulat, ce-i drept, dar am impresia că nu e de la asta. Țin minte fideaua cu lapte și tăițeii care se făceau pe masa din bucătărie după ce simțeam nevoia să bag și eu puțin mâinile în făină. Și țin minte piftia. Acest dar de la Dumnezeu care nu există decât în felul în care o face mama. Unde mai pui că ne mai făcea, special pentru mine și sor’mea, și niște caserole fără carne. Doar cu gelatină. Pe care o pândeam și verificam zilnic pe balcon, unde era pusă bine, să vedem dacă s-a întărit și să apucăm să dăm iama în ea. Mama, să știi că niciodată nu a fost destulă gelatină!! Și mai țin minte frișca aia la plic pe care o făceam cu mixerul. Mereu m-am oferit să o fac eu. Ca să mănânc jumate, să nu-i ajungă niciodată pentru prăjituri și să șterg vasul cu degetul până lucea de curat. Și țin minte salamul de Sibiu. Maică-mea mereu îmi zice “la cât salam de Sibiu am mâncat când eram gravidă cu tine, credeam că nu o să mai vrei în veci vecilor”. Și ce să vezi? E la loc de cinste și în ziua de azi.