Pe Cosmin îl știu de vreo 15 ani. Adică, cam prin 2004/2005 cred că am băut prima bere la aceeași masă. De citit, îl citeam dinainte, pe timpuri cum se zice, pe când treceam prin toate revistele literare primite la redacția noastră din Focșani. Mereu am fost uimit de câtă blajinitate poate încăpea în dictai omu’ și cum mâna aia lui de îmi cuprinde cu lejeritate capul de la frunte la ceafă poate scrie atât de fin. Cosmin Perța e unul dintre scriitori de leat cu mine pe care îi citesc cu plăcere. Poet, prozator, eseist, editor, Cosmin a crescut cu ciuperci sălbatice și slană maramureșeană, în timp ce, la Vișeu, un antreprenor local “creștea” cu hamburger cu salam și bulion la conservă. Un text delicious.
Anii 90 au fost, fără îndoială, cei mai oribili ani din punct de vedere al hranei. Dar eram copil și nu conta. Sărăcia lucie era dublată de importurile masive de produse dubioase și ieftine, fără nicio regulă apropo de calitatea ingredientelor, fără nicio restricție apropo de coloranți, conservanți, potențatori de gust, aditivi, amelioratori și alte chimicale care încet-încet au dispărut de pe piață.
Am spus mereu că noi, cei hrăniți în orașe în anii 90 vom fi prima generație de sfinți, corpurile noastre nu vor mai putrezi la câți conservanți am băgat în noi, iar unii mai norocoși, care au băgat mult suc la TEC, vor fi și fosforescenți, numai buni de dezgropat la Halloween și plantat în fața casei.
Poate că mulți dintre cei mai tineri nu își pot imagina, însă untul și cașcavalul erau niște miraje, profesoara mea de biologie și chimie ne vorbea despre cașcaval ca despre un aliment miraculos. Nu o să uit niciodată: „copiii, dacă vedeți vreodată în magazine, și părinții voștri își permit, vă recomand să cumpărați cașcaval. Este un aliment cu un conținut caloric foarte mare și extraordinar de gustos”. Cașcaval mai apărea, o dată pe lună, prin magazine, doar că nu toți ni-l permiteam. Știu că am mâncat odată acasă la un coleg, mama lui îi luase cașcaval, noi ne jucam împreună și l-a chemat să mănânce. Știu că îmi curgeau balele uitându-mă la el, cu ochii cât cepele și nările dilatate, de i s-a făcut săracei femei milă de mine și mi-a dat și mie o feliuță străvezie prin care se putea vedea cerul, dar era cașcaval și l-am savurat, am gustul acela și acum în fundul gurii, ca o madlenă la care mă întorc uneori. O madlenă a foamei.
Untul, o amintire îndepărtată, de la câțiva ani, când bunica încă mai făcea unt din lapte și dădeam ore întregi din mâini la putinei până se făcea boțul. Dar în anii 90 nu mai făcea nimeni unt, vacile dispăruseră, iar în magazine, și când se găsea, era la un preț exorbitant. Așa că pentru noi, lower middle class, fusese înlocuit cu margarina. De obicei Linco, dar și alte firme. Mâncam tone de margarină. Puneam margarină în orice. Așa mi-am întărit oasele, cu margarină. Și de asta acum sunt un mare consumator de unt gras și când îmi pun pe pâine îmi place să îmi pun câte un strat de un deget, să compensez.
Și primele mele experimente gastronomice tot cu margarină le-am făcut. Eram prea săraci pentru dulciuri, așa că încercam să improvizez deserturi din ce aveam prin casă. Așa am făcut celebrele pentru mine creme de dulceață cu cacao și margarină cu cacao și zahăr. Le puneam între foi de napolitană și le mâncam ca pe niște trufe de ciocolată, deși gustul era… interesant ?.
Strângeam, totuși, din restul de la cumpărături, pe care mama mă lăsa să îl țin, bani de TEC, de înghețată la dozator și de gumă Turbo. Așa că a fost o copilărie fericită. În schimb nu prea aveam mezeluri și tânjeam după ele, familiile bune aveau mezeluri pe masă mereu. Erau scumpe. Ce ne permiteam cel mai adesea era un soi de parizer, țin minte și acum culoarea aceea roz strident, total nenaturală, și mirosul înțepător și acru. Luam cu muștar, nu se mai simțea gustul. Carne mai aveam, pentru că mai tăiau unii și alții animale prin curte și cumpăram de la ei. Din magazine cumpăram mai ales pui, uneori macrou congelat. Puiul erau niște pulpe imense, culoare albă, fără niciun gust și cu textură cauciucată. Aveam congelatorul plin cu ele.
Odată mă trimiseseră de la școală să fiu translator pentru un fotograf francez care făcea un reportaj pentru National Geographic. Fusesem cu el pe munți toată ziua și seara am coborât flămânzi. În Vișeu nu mai era nicio cârciumă deschisă. De fapt nu prea erau cârciumi în care să se mănânce, mai mult birturi. Mi-a fost milă să îl conduc la pensiune cu stomacul gol, așa că l-am invitat la mine. Eram singur acasă și nu mai gătisem niciodată. Am luat două pulpe din congelator, le-am spălat, dar nu am avut răbdare să le dezgheț, și le-am trântit într-o tigaie cu ulei. Pe dinafară au ieșit arse, iar în interior au rămas crude. Cred că nici sare nu am pus pe ele. Dar le-am mâncat așa, amândoi, iar la final francezul mi-a mulțumit. Să-ți fie de bine, Cyril! A fost prima chestie pe care am gătit-o. Deși gătit e cam mult spus.
Și o istorie pe care am mai povestit-o, dar e fabuloasă. Tot în mirificii ani 90 a apărut prima dată hamburgerul în Vișeu. La două chioșcuri din oraș, patronul, a introdus, după moda occidentală, hamburgerul. Doar că hamburgerul de Vișeu era compus din una bucată chiflă albă gumoasă, o feliuță de salam și o lingură de pastă de roșii de la conservă. Totul dat un minut la cuptorul cu microunde. Prețul însă era al unui hamburger adevărat. Din hamburgerii ăștia la care lumea stătea la coadă patronul și-a făcut o firmă internațională de transport, apoi un hotel, apoi al doilea și tot așa.
Erau însă și excepții, să nu credeți că a fost totul negru, supele făcute de tata, înghețata de casă, făcută de mama, prăjiturile rotunde, făcute tot de ea, biscuiții geniali ai lui tanti Mărioara lui Măreț, erau și păstrăvii sau racii pe care îi prindeam cu tata, erau și picioarele de broască cu gust incredibil, de care nu mă mai săturam, erau și cârnații de casă de la mătușa Călina. Erau și din astea, dar de obicei de sărbători. În rest, mâncam plastic și creșteam mari. Iartă-mă, tu, prietene ficat și tu, prietene stomac și tu, prietene colon, că eram tânăr și nu știam altfel. Și și dacă știam, nu aveam cu ce ?.
Cosmin Perța