Pe Melinda am cunoscut-o față în față anul trecut fix pe vremea asta. Mai precis pe 11 octombrie când am inaugurat Blid Locantă Românească. De atunci ne-am tot văzut, am tot urmărit-o, mi-a plăcut ce face (de la mâncare la comunicare) dar mai ales am apreciat colaborările ei de la Panninaro cu producătorii locali. Așa că a primit și un premiu pentru treaba asta la Premiile de excelență GastroArt.
Textul de mai jos e delicios și l-am păstrat fix cum l-am primit pe whatsapp. O să vedeți și de ce ?
Acum că stau să mă gândesc am fost gurmandă de mică și nu prea perspicace având în vedere că îmi amintesc că am mâncat căcărezele din curtea bunicii crezând că sunt Chocapic. Mnoh, se mai întâmplă.
Realizez acum cât de norocoasă am fost că avem bunici unguri și români și m-am bucurat în copilărie de ambele bucătării. Bunicii unguri locuiau cu noi în oraș, în Sighetu-Marmatiei, destul de aproape de noi, bine, într-un oraș cu 30.000 locuitori orice e la doi pași de tine. Bunica româncă locuia la țară, in Rozavlea, pe Valea Izei. Verile le petreceam acolo, pe uliță, cu vacile la păscut, cu cloșca și puii in curte, cu mere verzi, acre, mâncate din pomul din fundul curtii, cu ochi umflați de la albinele care erau în merele culese, cu nopți friguroase in care ne încălzeam picioarele pe cărămizi încălzite in șporul din camera mare, cu lapte abia muls de la vacă, cu ceapă verde toma scoasă din pământ, curățată de tricou și mâncată ca pe măr, cu coleșă cu hribi și ghebe culese printre lacrimi din pădure că cine avea chef de cules ciuperci când toți pruncii erau la scăldat și tu nu?! Cât aș da să fiu din nou copil in casa bunicii și să mă mai bucur un pic de ce nu voi mai avea niciodată.
În oraș, duminica dimineață toată familia eram la biserică iar când zic toată familia mă refer și la cei 3 frați ai tatălui meu impreună cu familiile lor. După slujbă în jur de 10-12 oameni ne adunam la bunicii unguri acasă, la masă, la supa de găină cu tăiței de casă, gălbenuș crud și pătrunjelul pe care il așezam mereu frumos pe marginea farfuriei în speranța că poate data viitoare bunica înțelege mesajul și nu-mi mai pune pătrunjel, cu papricaș de pui și compot de prune, cu sosul de mere pe care îl mâncam cu găina care a fiert in supă, cu ciurigăii pentru care eu de fapt mâncam tot din farfurie că altfel ciuciu ciurigăi. În fiecare duminică, negreșit, până ce a intervenit viața, nepoții au crescut, au plecat de acasă și singurele vizite pe care le mai făceam erau când ne întorceam în oraș, în vacanța de vară dar și atunci pe fugă. Când ești adolescent suferi de teribilismul vârstei și nu știi că primul contact cu realitatea îl vei avea când bunicii nu vor mai fi.
Nu-mi ajung paginile să scriu toate amintirile pe care le am de la bunici. Pe unele am inceput să le uit, pe altele le-am uitat dinadins că amintirea lor e dureroasă.
Din whatapp, între texte :D. M-am luat cu vorba că voiam să creez un context și am uitat de ce m-ai sunat de fapt si despre ce să scriu, dar să revenim.
Îmi aduc aminte că aveam in jur de 10 ani și parintii mei aveau o alimentară în piața târgului, unde duminica se organiza târg de animale, veneau țăranii de pe satele din apropiere să își vândă animalele. Abia așteptam să mă ia ai mei cu ei duminica la magazin. Era mare veselie și în aer un miros de mici, balegă, fân și sudoare. Acum când scriu parcă îl și simt in nări.
E, la alimentara respectivă ai mei aveau și un departament de vânzare en gros, adică distribuiam marfă către magazinele din satele din apropiere. Unul din produsele pe care le vindeam era sucul Only nr 1 care era produs in Livada, Satu Mare prin anii 90. Nu știu dacă era prin zona asta dar la noi in Maramureș în orice bodegă îl gaseai. De portocale, cola, limetta și alte arome de care nu îmi mai amintesc.
Uneori mă duceam împreună cu tata sa îl cumpărăm de la fabrică. Țin minte că plecam cu noaptea în cap ca la prima oră să ajungem la depozit să încărcăm marfa că erau cozi mari cu dube și camioane care așteptau același lucru ca și noi.
Toată noaptea nu dormeam de cât de incantată eram că plec la drum cu tata cu Zuk-ul, o mașină poloneză făcută de FSC Lublin prin anii 60. Mi-a plăcut la nebunie mașina aia. Drept că eram și mică și habar nu aveam cum ar trebui să arate o mașină care nu părea că se dezmembrează la fiecare viraj.
M-a ținut o vreme pasiunea pentru sucul Only nr 1.
Bunicii mei unguri lucrau pentru parohia biserici catolice din oraș prin urmare au primit o casa unde să locuiască pe perioada in care au muncit pentru biserică. Casa era fix la intrare in cimitirul catolic. Bunica făcea curat in biserică și punea zilnic flori proaspete in altar și se îngrijea de mormintele din cimitir, iar bunicul făcea focul la parohie și era un fel de paznic al cimitirului, adică deschidea dimineața cimitirul să poată fi vizitat, se îngrijea de capelă și seara îl închidea, nu înainte de a mă lua cu el să îl inspectam in caz că s-a rătăcit vreun om sau vreun hot de flori.
Așa mi-am trăit o buna parte din copilărie in casa respectivă, printre morminte. Imi placea sa merg la marginea cimitirului unde mă dădeam pe un lian mare și împreună cu bunicul meu aveam o tradiție. Seara, după închiderea cimitirului, mă lua cu el la birtul din colțul străzii. De fapt cred că bătrânul voia să mai plece de acasă niște ore să se vadă cu moșii lui și mă lua după el ca scuză că plimbă nepoata. Cam in fiecare seară el își lua un deț de horincă și mie îmi lua un only nr 1 de portocale. Nu cred neapărat că îmi mai plăcea să îl beau, imi plăcea să stau cu el și cu bătrânii la masă să le ascult poveștile, in maghiară, că simțeam că fac și eu parte din gașca oamenilor mari.
De altfel relația mea cu sucul de portocale de orice fel s-a încheiat într-o seară, într-un birt din Sighetul Marmației, vis a vis de cimitirul catolic când am vomitat ultimul only nr 1 de portocale pe care l-am băut și bunicul, cu un baston într-o mână și cu cealaltă în mână mea m-a dus acasă de frica bunicii că i-a stricat nepoata?
Joac-o p-asta Coca Cola!
Mnoh, m-am întins cu vorba, dar mi-ai deschis supapa de amintiri și îți mulțumesc pentru asta. Sper să aduc un zâmbet pe buze cui citește articolul ăsta, iar dacă nu, aia e.
Melinda Teohari