Cartea de bucate, în secolul XIX. Oare ce mâncau bucureștenii acum 170 de ani? Un răspuns îl putem afla dintr-o carte publicată în 1847 la București. A treia în seria cărților de gen tipărite în România și cea dintâi publicată de o editură bucureșteană, această culegere de rețete este piatră de hotar a bucătăriei naționale.
Am avut bucuria, în urmă cu un deceniu, să îngrijesc apariția pe piață a reeditării celei dintâi cărți de bucate tipărite în București *). Chiar dacă anul exact al primei ediții este incert, nu greșesc prea mult când afirm că primăvara asta s-ar cuveni să aniversăm 170 de ani de literatură gastronomică în orașul de pe malul Dâmboviței.
În „Bibliografia Chronologică Română” (1873), Dimitrie Iarcu menționează în mai multe rânduri „Cartea de bucate” a Mariei Maurer, atrăgând atenția asupra edițiilor succesive ale acesteia, în intervalul 1849-1863. Aici, cea dintâi consemnare este a ediției a III-a, Tipografia Copainig, 1849. Alte referiri găsim în „Bibliografia românească modernă”, volumul III, unde ni se propune ca posibil an al primei ediții anul 1846. Dar și 1847 (?!?). Personal, tind să cred că 1847 este „anul 1” pentru literatura de specialitate la sud de Milcov, dar nu pot să nu remarc, totuși, că certe rămân doar datările edițiilor a II-a (1849, datare posibilă după un exemplar aflat în custodia Bibliotecii Academiei) și a III-a (exemplarul pe care am reușit să îl țin în mână se găsește în colecția lui Ion C. Rogojanu) . Un exemplar din ediția I, care nu specifică însă anul apariției, se află, din sursele mele, la Biblioteca Națională. Ediția a IV-a, cea din 1851, a ajuns și ea în mâna unui colecționar (cel puțin asta presupun, dat fiind faptul că ea s-a vândut relativ repede de pe site-ul unui anticariat, în ciuda prețului prohibitiv).
Cartea de bucate de la București
Oricât ar părea de dificile, lucrurile sunt însă mult mai simple. Chiar în Prefața cărții (edițiile a II-a și a III-a), Maria Maurer notează că este vorba despre „cea dintâi carte de bucate” și datează rândurile de-atunci: „1849, Mai 1”. Cum e posibil să apară două ediții în același an, din cartea de bucate cu pricina? Dilema se rezolvă repede: la vremea aceea, fiecare o mie de exemplare însemna o nouă ediție. Apariția a două ediții în anul 1849 și a încă uneia în același an sau într-un an anterior nu e de mirare. Privite sub lupă, cele două ediții din 1849 arată că nu s-a clintit măcar o literă din text și asta nu face decât să ne semnaleze nevoia acută de cărți de bucate a acelor vremuri. Trei ediții – 3.000 de cărți! Un tiraj important și astăzi. Cele „trei mii” au fost succedate de alte două ori chiar trei reeditări în următorii 21 de ani (dubiul rămâne, câtă vreme Iarcu atesta edițiile din 1851 și 1863, iar BRM-ul pe cele din 1863 și 1870).
Ca și în cazul cărții lui Kogălniceanu & Negruzzi (tipărită la Iași în 1841, 1842 și 1846), lipsa intervenției în text, ca și formulele consacrate în epocă („prima mie”, „a doua mie”, „a treia mie”) nu ne lasă să ne dăm seama dacă e vorba de ediții noi sau doar de ceea ce în limbaj curent numim „prelungire de tiraj”. Pentru veacul al XIX-lea, însă, reeditările (sau retipăririle) acestea dau seamă de „foamea” de cărți de bucate a contemporanilor.
Cât despre anul apariției „primei mii”, el ar putea fi anterior anului de convulsii 1848, respectiv 1847 sau 1846. Dacă ne gândim la cât de necesară era reeditarea volumului, e puțin probabil să se fi așteptat trecerea a doi-trei ani până ce cartea de bucate a Mariei Maurer ar fi ajuns la ediția a II-a, de aceea concluzia mai firească ar fi că ediția princeps trebuie datată 1847. Un argument îl găsim și în prefața autoarei la edițiile a II-a și a III-a din cartea de bucate pe care a trimis-o la tipar: „Această carte, așa de trebuincioasă pentru căsnicie, fu întocmită de mine acum doi ani numai în favorul iubitelor mele eleve, pe care le-am crescut de mititele, și a cărora fericire privesc la cea dintâi dorință a vieții mele; dar aflând-o mai multe cocoane cinstite și înțelepte, m-a îndemnat foarte, rugându-mă, s-o dau în tipar, ca să se folosească și altele dintr-însa, fiindcă aceasta este cea dintâi carte de bucate, scrisă în limba și cu măsurile Țării Rumânești. Fie dar bine primită și folositoare precum doresc.
Maria Maurer
București 1849, Mai 1”
https://gastroart.ro/2017/04/29/mititeii-romanesti-legenda-reteta/
Până când ne vor ieși alte argumente în cale, lăsăm lucrurile să plutească în „aburul” de pe plita istoriei (gastronomice). Un fapt este cert: culegerea de rețete pe care cu atâta râvnă a scris-o și a dat-o spre tipar Maria Maurer este cea dintâi carte de bucate tipărită în Țara Românească. În Moldova aveam deja „200 rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești” a lui Negruzzi și Kogălniceanu (Iași, 1841, 1842, 1846) și rețetarul bucătarului Robert, tradus de postelnicul Manolachi Drăghici (tipărit tot în capitala Moldovei, în 1846) – volume pe care deja le-am citat.
Cine a fost Maria Maurer? Asupra personalității sale – atât cât se cunoaște – voi reveni cu un alt articol. Deocamdată să spunem doar că era o săsoaică școlită în Imperiul Austro-Ungar și venită la București, mai întâi ca profesoară de menaj, la unul dintre pensioanele Capitalei, apoi urcată în funcția de directoare a unui astfel de așezământ dedicat fetelor de condiție bună.
În 2006, în vreme ce pregăteam pentru tipar ediția nouă din „Cartea de bucate” a Mariei Maurer, am fost întrebată cu ce se deosebește aceasta de volumele tiparite cu numai câțiva ani mai înainte de cei trei boieri-cărturari moldoveni (Negruzzi & Kogalniceanu și postelnicul Manolachi Draghici). Primul răspuns și cel mai la îndemână a fost acela că, în vreme ce pentru citații „învinuiți” gastronomia era o pasiune (hobby de primă mână, de altfel), cu Maria Maurer ne apropiem de profesionalizarea acestei îndeletniciri. Nu, autoarea nu era bucătareasă, dar se știe că preda la un pension de fete, unde cursurile de menaj (și bucătăreală) erau obligatorii. În al doilea rând, aceasta este prima culegere de rețete redactată în țară care respectă structura cărților de bucate europene (cartea de bucate a postelnicului nu este decât o traducere!). În al treilea rând, și să nu fi fost aceste „întâietăți” de mai sus, tot rămâne prima carte de bucate tiparită la București.
Nu știu cu ce va fi obișnuit Maria Maurer să-și îndulcească oaspeții, dar eu, dacă ar fi să fie, aș alege dintre toate prăjiturile timpului pe cea care urmează. Cu puțină îndemânare și descifrând pas cu pas rețeta, cred că aș reuși să gătesc și eu „Casa de viespe”, așa cum ne-a lăsat-o moștenire autoarea.
*) Maria Maurer – „Carte de bucate. 190 de rețete alese și încercate de o prietenă a tuturor femeilor celor casnice” – Editura Jurnalul, 2006, transliterare Anna Borca, ediție bibliofilă, îngrijită și prefațată de Simona Lazăr.