Am furat la start. Cam așa stă treaba cu primul nostru băutor de cafea care a gustat-o la Stambul înainte ca ea însăși să ajungă acolo. Ion Neculce dă de gardul istoriei medievalismului românesc informația publicată în „O samă de cuvinte” și care devine „literă de lege” în on-line-ul românesc după ce apare pe wikipedia preluată din Evenimentul Zilei*. Cronicarul îl menționează pe Logofătul Tăutu care, în 1504, se face de râs la curtea sultanului dând cafeaua peste cap ca pe țuică.
„După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au și trimis pre Tăutul logofatul sol la turci, când au închinat țara la turci. Și ase vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au sedzut înaintea viziriului pre macat, și n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i cibotele, numai cu colțuni au fost încălțat. Și dându-i cahfe, nu știe cum o va be. Și au început a închina: «Să trăiască împăratul și viziriul!» Și închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură.” Se cuvine să fac câteva precizări care îl disculpă oarecum pe Neculce. Fragmenul cu pricina este inclus în „O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopisețe nu sunt scrise…” după cum ne informează însuși autorul. Vorbim despre iulie 1504, despre Bogdan al III-lea, zis Chiorul, care i-a urmat la tron lui Ștefan cel Mare, cel care l-a trimis pe Tăutu la turci. Neculce s-a apucat de Letopiseț în 1732, iar „O samă de cuvinte” precedă cea mai importantă operă a cronicarului. Întâmplarea este povestită la peste două secole distanță, când deja era folclor.
Istoria băuturii arată că în acei ani lichidul revigorant încă nu ajunsese în capitala imperiului Otoman.
Cronicarul İbrahim Peçevi menționează în scrierile sale (1642 -1649) deschiderea primei cafenele din Constantinopole. Însă cafeaua era cunoscută Istambului din 1555, în timpul lui Suleiman Magnificul, prin Pașa Özdemir, guvernator al Yemen-ului, provincie unde ajunsese din Etiopia, țara de baștină a celebrului arbore cu fructe aromate și energizante. Ulterior, a devenit extrem de populară, înființându-se la curte și titulatura de kahvecibași care îl desemna pe Cafegiul Șef.
În Europa, cafeaua intră prin Veneția, port de maximă importanță comercială, în 1615. Se spune că, în faza incipentă a comerțului de resort, putea fi cumpărată de la negustorii ambulanți, celebri pentru limonade. În 1645 este atestată prima cafenea din spațiul spațiul extra-otoman în orașul menționat mai sus (unele studii indică anul 1629, dar ele nu se referă în mod special la un spațiu destinat comerțului și consumului de cafea). În 1660, comercianții din Marsilia încep să o importe, iar prima cafenea de aici este datată în 1671. În Paris – 1660. În ceea ce privește Viena, se vorbește despre 500 de saci de cafea lăsați în urmă de turci după cel de al doilea asediu, 1682. În Oxford va ajunge în 1637 dar până în 1652 nu putem vorbi de cafenea. În ceea ce privește America, cafeua ajunge în 1668 iar prima cafenea, „The King’s Arms”, se deschide în New York 31 de ani mai târziu.
Și noi am început să ne cafelim în evul mediu târziu. Obiceiul, preluat de la turci, devine cotidian la curțile domnești și în casele boierilor. Rotofei, înzorzonați, lățiți pe divane, mai marii noștri încep să își savureze cafeaua alături de ciubuc, acompaniate cu dulcețuri și șerbeturi.
Prima cafenea atestată în București aparține unui turc „Hanie sau Hamid, fost seimen al sultanului”**, care ținea, în 1667, în „Târgul de sus” (cam pe unde se găsește astăzi clădirea Băncii Naționale), o cafenea pe care, înainte să moară, o vinde unui Ivaz cu 65 de lei. Ulterior, din actele studiate de doi istorici ai industriei ospitalității, cafeneau ajunge în posesia unui egumen: „În iulie, 1693, Ivaz vinde cafeneaua mănăstirii Cotroceni cu 15 lei, ea fiind zidită pe loc mănăstiresc”. Nu este primul spațiu public în care putea fi consumată celebra băutură, băile publice fiind dotate cu ibrice și toate cele necesare preparării și servirii acesteia. Cam pe aici se termină și detaliile despre acest amplasament care are locul său incontestabil în această istorioară, fiind prima locantă specializată în cafea de pe la noi.
Mai interesante sunt însă câteva din localurile ce i-au urmat. „A doua cafenea bucureșteană este atestată documentar în anul 1781, la Curtea veche . La 7 august 1781, Alexandru Ipsilante întărește lui Ștefan Altentop «baș alai ceauș», locul domnesc de lângă Curtea Veche pentru a-și face o cafenea”. Vorbim chiar strămoșul cafenelei Curtea Veche. “Ștefan Altetop, propietarul ei, moare în 1797, iar soția lui mai păstrează localul până la iunie 1812, când îl vinde lui Hagi Tudose Gabrovolin. Peste 13 ani, în 1825, acesta o vinde și el lui Hristi Emanuel Papazoglu și de aici nu mai avem nici o mențiune documentară din care să aflăm cu exactitate până la ce dată a funcționat. După restaurarea complexului Manuc ( în 1971), ea a fost redeschisă sub numele de «Cafeneaua Veche»”
„Cam în aceeași perioadă, o altă cafenea se găsea pe Podul Beilicului, astăzi Calea Șerban Vodă, și se bucura de privilegiul de a nu fi închisă niciodată ca să nu îi supere pe musafirii turci trași în gazdă la «Casa Beilic» din apropiere”. Prin această locantă marcăm prima cafenea non-stop cunoscută la noi.
Diferența de peste o sută de ani între prima și celelate nu trebuie socotită ca un vid în materie de cafenele. Au existat destule, numai că arhivele nu au fost atât de darnice cu documentele. Existența lor este atestată indirect prin pitace domenști ale lui Nicolae Vodă Caragea și Mihai Vodă Șuțu care poruncesc: „să nu se mai facă vorbe prin cahvenele de domnie, pentru devletul și alte haradișuri”
(Constanța Vintilă Ghițulescu).
La sfârșitul secolului XVIII, au fost numărate 14 cafenele, iar la jumătatea următorului, în 1852, numărul ajunsese la 38. Deja intrăm într-o altă etapă, cea a categorisii lor în funție de specific: europene și orientale (turcești). Cele mai multe informații le aflăm din notițele călătorilor străini prin Țările Române, memorii și însemnări la care apelează toți istoricii și care au apărut în multe ediții coordonate de Nicolae Iorga, de George Potra sau sub egida Academiei. Astfel, în 1815, un anume Fr. Racordon nota: „… în afară de cafenelele europene, care sunt destul de numeroase în București, se găsesc, de asemenea, mai multe cafenele turcești”. Personal am fost consternat în fața acestei mențiuni, din care deducem că cele occidentale erau mai numeroase.
Va urma
*Am găsit doar două surse care contrazic povestea cronicarului – hetel.ro în articolul „Două povești cu aromă de cafea turcească” (http://www.hetel.ro/index.php/2012/05/5769/) și Neagu Djuvara în „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, Ed. Humanitas, București, 2002.
** Ion Paraschiv & Trandafir Iliescu „De la Hanul Șerban Vodă la hotel Intercontinental”, editura Sport-Turism, București, 1979
Foto: dreamstime.com
https://gastroart.ro/2017/07/09/surogatele-de-cafea/
https://gastroart.ro/2017/04/01/primul-critic-culinar-strain-care-scris-despre-restaurantele-romanesti/