Carol al II-lea și Duduia (Elena Lupescu, femeia pentru care regele a trăit o iubire devoratoare care avea să-l facă, o dată – să renunțe la drepturile sale la tron, a doua oară – să înfrunte prejudecățile unei țări întregi) au făcut să curgă râuri de cerneală. Mulți au deschis, neobrăzat, ușa dormitorului lor, ca să afle ce se întâmpla acolo și cum reușea această femeie (deloc frumoasă – după canoanele epocii) să țină captiv un rege egocentric. Noi azi vom lăsa deoparte poveștile de budoar și… vom merge în sufragerie (și în bucătărie, la un moment dat), pentru o poveste mai degrabă savuroasă, decât picantă și scandaloasă.
Cei doi s-au cunoscut într-o noapte considerată fatidică – de familia regală, dar fastă – de cei doi amorezi: 13 spre 14 februarie, anul 1925. De atunci, Carol a nutrit o pasiune necontrolată pentru Elena Lupescu, cu care reușește să fugă din țară, până nu avea să se termine anul. Ne amintim că genul acesta de patimă îl manifestase Carol și cu Zizi Lambrino, chiar în inima unui război care devasta Europa. Se căsătorise atunci într-ascuns cu cea care avea să devină mama întâiului său fiu și numai mâna puternică a lui Ferdinand (și a politicienilor din jurul său) a mai reușit să salveze ceva pentru (încă) tânăra monarhie din răsăritul continentului. O dată cu căsătoria cu fiica regelui Greciei, cu Principesa Elena, și cu venirea pe lume a micului prinț Mihai, tânărul Principe Moștenitor se așezase pe o „șină corectă” a istorie. Hmmm! Dar nu știu de unde apăru un acar, care schimbă iarăși macazul cumințeniei lui și i-o aduse dinainte pe Duduia. Femeie de lume, planturoasă, șarmantă fără a fi frumoasă, probabil și iubăreață (dar am promis că nu intru în alcov)…
Carol al II-lea și Duduia. Povestea fugii lor
În noiembrie 1925, când Regina Alexandra a Marii Britanii murea în castelul Windsor, cei doi amorezi plănuiesc fuga. El reușește cu greu să-și convingă părinții că trebuie să reprezinte familia la înmormântare, la Londra. Ea pleacă într-ascuns la Paris. Cu toate că Regele Ferdinand avea temeri în ce privește reîntoarcerea feciorului la picioarele tronului de la București, Regina Maria susține chiar o vacanță a tânărului principe, în Europa, pe perioada sărbătorilor de iarnă… Părinți cu inimă simțitoare, regi nesăbuiți… aveau să-l piardă din mână pe moștenitor!
În ianuarie, veneau scrisorile de renunțare la drepturile lui. Probabil, fuseseră scrise sub îndrumarea năvalnicei lui iubite. Se aflau acum la Veneția – după ce se reuniseră la Paris și trecuseră prin Milano –, iar laguna Serenissimei părea să le păzească pentru totdeauna iubirea. Nu trecuse niciun an de când se cunoscuseră, iar ei se aflau în cel mai romantic oraș din lume, într-o poveste care trebuie să le fi părut de un romantism copleșitor. Dar ea era femeie măritată, el soț și tată și, pe deasupra, viitor rege! Încălcaseră toate cutumele!
Declarația de renunțare, trimisă de la Veneția, zicea așa:
„Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi că renunţ la toate drepturile mele de principe moştenitor la României. Conform statutului familiei regale, rog pe Majestatea Voastră de a-şi da Înalta Sa aprobare acestei hotărâri irevocabile. Totodată, spre a nu produce vreun neajuns în viitor, să daţi Înaltul Majestăţii Voastre ordin ca să fiu şters dintre membrii familiei domnitoare a României şi să mi se acorde numele sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă. Prin aceasta declar că nu voi avea nici o pretenţie asupra drepturilor mele, la care am renunţat de bunăvoie, şi că mă angajez, pentru liniştea tuturor, să nu mă mai întorc în ţară timp de 10 ani fără a fi chemat de cei în drept şi fără autorizaţia suveranului.”
Da, promisese să nu mai revină în țară un deceniu. Dar nu avea să se țină de cuvânt. În iunie 1930 își detronează propriul fiu, Regele-copil Mihai I (care urcase pe tron după moartea Regelui Ferdinand, în 1927). Și nu se întoarce singur, ci cu iubita de care nu se mai despărțise nicio clipă. În vreme ce mama fiului său, Elena (fostă și viitoare Regină-mamă) pleacă-n exil, în vila de pe una dintre colinele Florenței, cealaltă Elenă, „Lupeasca”, îi ia locul în camerele vastului Palat Regal.
Carol al II-lea și Duduia, Meniurile unei aniversări
Și iarăși spun: nu intrăm în budoar. Dar mergem în sufragerie. Într-o zi aniversară pentru cei doi mereu îndrăgostiți. 14 februarie 1940. Era al zecelea an în care, Regele și iubita lui (nu-i spun „metresă” cum i-au zis mulți, pentru că, până la urmă, Carol al II-lea avea să o ducă la altar pe aleasa inimii lui…) țineau această sărbătorare la Palat (după alți 5 ani în exil). Nu știau atunci că avea să fie ultima oară când vor face asta acolo, în inima Bucureștilor. (Pe 6 septembrie, în același an, Carol al II-lea era forțat să abdice în favoarea fiului său).
Din acea zi de 14 februarie 1940 (și prin intermediul dnei Ștefania Ciubotaru (Dinu) de la Muzeul Național Cotroceni *)), aveau să ne parvină două meniuri. Dejunul și cina aniversară.
Ei, să nu vă închipuiți că mesele acestea aniversare se țineau cu fast și cu sute de invitați. Dar nici nu aveau loc doar în doi. Poate că Regele Carol al II-lea voia să fixeze mai degrabă în mintea fiului său locul pe care îl ocupa Lupeasca în inima lui – altfel de ce ar fi fost tânărul principe invitat alături de cei doi, și la dejun, și la cină. La prânz, mai luase masa cu ei col. adj. Filitti. Acesta din urmă înrudit cu acea Ella Filitti care îi furase inima regelui, pe când era abia un adolescent. (Ei, și aici am prilejul să amintesc iar nestăpânirea amoroasă care-l definea pe Carol al II-lea. De Ella Filitti – cu care Carol împărțise chiar și… paginile unui jurnal de amor – familia regală scăpase repede. Nu apucase să se întâmple nimic grav. Doar rugămintea Ellei, pe peronul gării din Sinaia, către cea mai bună prietenă a ei, Zizi Lambrino: „Zizi, să ai grijă de Carol pentru mine!”. Zizi avusese grijă, prea îndestul, chiar – dacă ne gândim că se măritase cu principele moștenitor și îi făcuse un copil. Căsătorie morganatică și fiu bastard – aveau să fie până la urmă, după ce fuseseră invocate legile țării cu privire la căsătoriile prinților de coroană… Ce a urmat, știm deja!)
Dar să ne întoarcem la intima masă regală, până nu flămânzim și noi, și personajele noastre.
La Dejun, meniul servit (pregătit probabil de Iosif Strassman, cel din urmă bucătar al Casei Regale) a fost următorul:
Filet de Sandre frits sauce Choron/ File de șalău fript cu sos Choron
Crocquettes de Jambon aux purre de pois/ Crochete de jambon cu piure de mazăre
Cotelettes de lievre purre de marrons/ Cotlete de iepure cu piure de castane
Endives braises/ Andive fripte
Plăcintă cu mere
Fructe.
În seara aceleiași zile, iată ce a gătit bucătarul pe care Carol al II-lea îl moștenise de la mama sa, Regina Maria (aceasta obișnuia să-i selecteze pe cei mai talentați chefi din Saxa-Coburg – principatul german condus o vreme de tatăl său –, școliți la Cordon Bleu, la Paris):
Potage Dubarry/ Ciorbă Dubarry
Filet de Truites a l’Indienne/ File de păstrăv a l’Indienne
Jambon Trianon
Salată
Compot de ananas
Fructe.
Pentru că știu că vă doriți asta, vă liniștesc: da, o să dau și rețetele. Culese cu grijă din vechile cărți de bucate (inclusiv din cea a lui Strassman). Dar până atunci să vă dăruiesc chiar aici o rețetă care amintește de Duduia – și nu din curtoazie, ci… încercând să trateze cu umor prezența Elenei Lupescu lângă Carol al II-lea. Jurnalistul Constantin Bacalbașa, autorul unei superbe cărți de bucate pe care am avut bucuria să o reeditez adnotând-o copios, oferea gospodinelor rețeta Șalăului Duduiei. (Nu, nu e cel din meniul de mai sus!) Bacalbașa obișnuia să șfichiuască (elegant, de altfel, ca jurnalistul dedulcit la discursul politic) moravurile epocii. Iar pe consoarta regelui de pe tron conchide că e cazul să o așeze în numele unei rețete.
Cum se prepară Șalăul Duduiei, de la Bacalbașa citire**)?
„Într-o cratiță pune unt, o ceapă rasă, puțin pătrunjel, 50 g de ciuperci tăiate subțire. Culcă șalăul deasupra, adaugă 4-5 linguri de vin alb, câteva linguri de apă, până se acoperă peștele, zeama unei jumătăți de lămâie și două tomate, fără pieliță, fără semințe și tocate. Sare și piper. Acoperă cratița și lasă să fiarbă 25-30 de minute. Scoate șalăul pe o farfurie și toarnă lichidul în care a fiert după ce i-ai încorporat unt.
Dacă vrei, pune la cele două capete ale farfuriei rondele de pătlăgele vinete tăvălite în făină și prăjite în untdelemn.”
*) Ștefania Ciubotaru – Viața cotidiană la Curtea Regală a României. 1914-1947, Editura Cartex, 2011
**) rețetă din volumul „Dictatura gastronomică. 1501 feluri de mâncare”, de Constantin Bacalbașa, ediție îngrijită, prefațată și adnotată de Simona Lazăr, Editura Cartex, 2009.
https://gastroart.ro/2017/06/10/istoria-mititeilor-carnati-fara-mat/
https://gastroart.ro/2017/05/27/mititeii-cu-bicarbonat-de-sodiu-despre-inceputuri/
https://gastroart.ro/2017/04/02/kugelhopf-ul-casei-bacalbasa-reteta-de-pasti-din-1934/