Se spune că închisoarea îl schimbă pe om: timpul petrecut în spatele gratiilor îi oferă condamnatului ocazia de a reflecta la greșelile săvârșite și, de ce nu, de a-și schimba viața. Ei bine, iată că pentru gazetarul Victor Braniște – fratele mai mic al publicistului și omului politic Valeriu Braniște – o condamnare la 3 luni de închisoare, primită în anul 1909, a constituit prilejul ideal pentru ca acesta să-și însușească ,,arta bucătăriei”.
Pe durata șederii în temnița de la Seghedin, ca urmare a unui articol ce nu a căzut bine autorităților maghiare, redactorul de la ,,Gazeta de Transilvania” a devenit un bucătar destoinic, fapt consemnat și de obținerea unei așa-zise diplome de bucătar…
,,Când în iarna anului 1909/1910 am intrat în temnița statului din Seghedin, n’am crezut să-mi câștig în timpul celor trei luni de internare o diplomă de bucătar. (…) plecasem și eu înspre noua mea locuință din metropola papricașului de pește cu firma hotărîre, să-mi agonisesc cât se poate de mult cunoștințe, care în vâltoarea vieții de gazetar nu se prea lipesc de om.
Între altele voiam să mă perfecţionez în arta stenografiei, atât de importantă pentru noi gazetarii; voiam apoi să mă aprofundez în trecutul luptelor noastre pentru emanciparea politică a poporului românesc , voiam să-mi însuşesc limba slovacă şi să studiez istoria politică a popoarelor slave din patria noastră comună – se aflau doar în temniţa de aici doi dintre cei mai prieepuţi şi păţiţi cunoscători ai acestor popoare: părintele Slovac Hlinka şi ziaristul sârb Periei, – voiam să scot câteva călindare folositoare pentru poporul nostru, voiam să scriu nişte memorii şi câte şi mai câte – şi din toate aceste m’am ales cu o diplomă de – bucătar. Se adeverise şi de astă-dată zicala veche: Omul propune şi D-zeu dispune”, mărturisește Braniște în articolul ,,Diploma mea de bucătar – Amintiri din închisoarea statului”, publicat la Arad, în nr. din 14 aprilie 1911 al ziarului ,,Românul”.
,,Veţi râde, dar cam aşa am păţit-o. Trebue să mărturisesc însă, că nu’mi-e deloc ruşine de această diplomă. Las’ că meseria unui bucătar nu e numai o meserie foarte cinstită, mult apreciată şi şi mai mult gustată, dar această diplomă sau, mai bine zis, din săptămânile de ucenicie, pe cari le-am servit până la dobândirea acestei diplome, m’am ales cu unele din cele mai plăcute şi neuitate amintiri din închisoarea statului”, continuă gazetarul.
Nevoia e mama născocirilor
Cu toate că în temnița de la Seghedim condițiile erau destul de vitrege, norocul lui Braniște a fost acela că, pe durata încarcerării sale, directorul închisorii erau un om cu suflet bun, care, compătimindu-i pe deținuți (majoritatea, închiși pe criterii politice), le permitea acestora să-și prepare singuri mâncare în celulă, cu ajutorul unor unor mașini de gătit pe spirt. Mai mult, soldatul maghiar care îi supraveghea le făcea rost, contra cost, de cele trebuincioase pentru prepararea meselor.
,,Aveam pe atunci un director bun, ca pânea caldă. (…)Sub regimul bunului nostru director (…) Cei internaţi aici aveau voie să ia prânzul şi cina împreună, deşi regulamentul opria strict aceasta. Ba, mai mult! Deţinuţii politici puteau să-şi fiarbă mâncările, şi în scopul acesta fiecare avea drept să-şi instaleze în odaia sa o «bucătărie» proprie, care consta din una sau mai multe maşini de spirt şi câteva răşvare. Pandurul de serviciu târguia zilnic cele de lipsă pentru pregătirea mâncărilor: untură, ouă, carne, verdeţuri, ceapă etc.,etc.
Când intrasem acum doi ani în temniţă, era dupamiaza zilei de 2 Noemvrie 1909 – situaţia «bucătărească» se prezenta astfel: în etajul închisorii fierbeau şi mâncau împreună părintele Hlinka şi mult încercatul învăţător român Popoviciu din Seghişte. În parter se trudeau cu fiertul nenea Iancu Spuderca de la «Gazetă» şi învăţătorul pensionat din Caransebeş Tulea alias Burdea, cum îl botezaseră cei de aici. Mai aveau apoi bucătăria lor proprie şi tovarăşii noştri socialişti”, explică Victor Braniște.
Gazetarul face și o descriere destul de detaliată a ,, menü-ului” pe care condamnații îl primeau zilnic din partea statului maghiar și care constituia principalul motiv pentru care aceștia s-au apucat să-și însușească arta bucătăriei.
,,Arta bucătăriei era însă pe timpul acela încă în faşe. «Bucătarii» nu ferbeau în adevăratul înţeles al cuvântului ci «diregeau» mai mult menü-ul, ce-l lifera bucătăria statului din temniţa ordinară, care consta zilnic din următoarele bunătăţi: dimineaţa apă caldă cu chimin, în care înotau câteva fârmituri sfiicioase de pâne prăjită; la amiazi o supă lihodă şi de culoare suspectă, o bucată de carne de vită tare ca talpa cizmei, apoi de câte două ori pe săptămână un fel de zarzavat de varză şi cartofi şi de trei ori la săptămână «prăjitură», adecă tăieţei cu gris, brânză sau lictar. Tăieţeii erau de coloare cenuşie şi de o grosime respectabilă, iar grișul, dar mai cu seamă brânza şi lictarul trecuse numai ca prin vis peste aluatul nemistuibil. Seara răbdări prăjite. Prin urmare nu dorul de-aşi însuşi arta bucătăriei au îndemnat pe cei de-aici să se facă bucătari, ci — nevoia.”
Nicio supă fără ,,Maggi”
Chiar dacă mâncarea oferită de închisoare, de cele mai multe ori, era sub orice critică, uneori aceasta mai putea fi salvată cu puțină ingeniozitate și cu o cantitate considerabilă de condimente instant.
,,Procedura «diresului» mâncărilor era de altfel de tot primitivă. Dacă supa statului era întrucâtva acceptabilă, o aşezam pe una din maşinile de spirt şi când începea să clocotească amestecam în ea o cantitate oareşcare de extract de verdeţuri, numit «Maggi», care dădea supei o aromă plăcută. Când supa din motive binecuvântate nu se pute a folosi, ferbeam apă şi turnam în ea acel extract. Carnea feartă o tăiam în bucăţele mici şi ne pregăteam o tocană sau un gulaş cu ceapă şi cartofi. Un astfel de «gulaş», dacă mi-s’ar fi oferit în vre-un birt, aşi fi provocat un scandal, aici însă «gulaş»-ul nostru, pregătit cu atâta îngrijire, ne păre a delicios”, povestește ziaristul.
În bucătărie, ca-n democrație
În bucătăriile improvizate în celule, fiecare deținut îndeplinea un rol bine definit. Cel mai râvnit post era cel de bucătar-șef, pentru care însă era nevoie de pricepere și de acceptul unanim al celorlați frați de suferință. Așadar, orice bucătar-șef era ales în mod democratic, prin vot, de îndată ce bucătarul-șef anterior își redobândea libertatea.
,,Sosind aici am fost primit îndată la masa fraţilor Spuderca şi Tulea. Tulea era şef-bucătar, iar nea Iancu un fel de «controlor». (…) La vre-o trei săptămâni, Tulea şi Popovici expiindu-şi «păcatele», au fost dimişi din închisoare, şi tot cam pe-atunci ne venise un nou tovarăş pe-o lună în persoana redactorului şvab Adam Welker din Cervenca. (…) Şvabul a fost o achiziţiune preţioasă pentru noi. Avea un vădit talent de bucătar şi, presimţind par’că chemarea ce-l aş¬tepta aici, adusese cu el câteva răşvare, o oală cu untură, alta cu unt, un săculeţ cu cartofi, altul cu ceapă, ardei, etc. După plecarea lui Popovici şi Tulea am ţinut un scurt consiliu bucătăresc sub preşedinţia părintelui Hlinka, în care l-am ales pe Welker unanim şef-bucătar, designând odaia lui de bucătărie şi prânzitor (…) Unde mai pui apoi, că părintele Hlinka era controlor, nea Iancu bucătar al doilea, iar eu ucenic, un fel de «chibiţ»!”, mărturisește Braniște.
După eliberarea lui Adam Welker, Victor Braniște, cu toate că râvnea la postul de bucătar-șef, nu avu nicio șansă în fața lui nea Iancu, om cu frica de Dumnezeu și care avea o calitatea cu totul deosebită: arăta o vădită preocupare pentru păstrarea curățeniei la locul de muncă.
,,Ţinea apoi mult la curăţenie şi ştia tăia ceapa mărunt de tot, un lucru pentru care mult îl învidiam cu toţi (…) nea Iancu — orice ar fi zis gurile rele — pe lângă că era om cu frica lui Dumnezeu, ţinea mult la curăţenie şi era un lucrător bunicel. Mâncări deosebite nu pregătea, în schimb însă făcea economii, şi asta încă era ceva în împrejurările date. Mâncările erau foarte des sărate, dar asta, precum se zice, ar fi o însuşire a tuturor celor înamoraţi. Poate suferea şi nea Iancu de boala asta omenească ! Activitatea mea se restrângea în timpul acesta la mărunţitul cepii, la aşternutul mesei şi la aşezarea tacâmurilor.”
Ei, chiar și după plecarea lui nea Iancu, norocul nu i-a surâs lui Braniște, care a trebuit să accepte numirea în funcția de bucătar-șef a ziaristului sârb Periei, care s-a dovedit a fi o alegere înțeleaptă întrucât știa să aprovizioneze,, bucătăria” cu toate cele necesare, la prețuri mici:
,, (…) începând cu 1 Ianuarie am mutat bucătăria în odaia lui Periei. Din prima zi m’am convins, că fratele Periei avea însuşiri speciale pentru noul său post. Îşi făcuse îndată un caiet, în care trecea seară de seară comandele şi cheltuelile pentru ziua următoare. Astfel în prima zi a regimului său bucătărese ne-am trezit la ameazi cu două borcane cu crastaveţi şi ardei muraţi, cu alte două sticle de compot, apoi opt legături de ceapă, 10 bucăţi de hrean, trei chile de unt etc. etc. A treia zi îi sosi din Neoplanta un butoiu cu vin, un sac cu făină, altul cu cartofi. Eu comanda ¬sem într’aceea o oală cu untură de Braşov, un burduf cu brânză, iar pe părintele Hlinka îl fă¬cuse şef-bucătarul nostru să scrie după câteva şunci de Praga şi brânză de Liptau. Fratele Periei, era pe cum vedeţi, un fel de «engrosist» în ale bucătăriei. Pentru ce să-şi aducă zilnic din târg câte-o ceapă sau câte-o bucăţică de unt, când putem să ne aprovizionăm dintr’odată şi mai ieftin pe o lună întreagă! Avea talent de bucătar şi pace.”
Un An Nou îmbelșugat
Viața în spatele gratiilor a avut și momente plăcute, care i-au rămas în amintire lui Victor Braniște. Unul dintre acestea este reprezentat de cina servită cu prilejul Anului Nou, care a cuprins mâncăruri ce s-ar fi putut, cu ușurință, regăsi în meniurile oricărui local respectabil.
,,(…) mâncările pregătite de noi cu mare măiestrie deveniau tot mai perfecte. Aveam doar de toate. Cămara noastră de victualii putea concura cu orice «Speis» boieresc.
De Crăciunul şi Anul-nou românesc şi sârbesc ne sosiră pachete peste pachete cu de-ale mâncărei. Între altele iubitul nostru bade Gheorghe ne trimise din Băseşti vre-o zece metri cârnaţi afumaţi, de un rar deliciu, iar stim. d-nă Săbădeanu din Braşov ne surprinse de Anul-nou cu un purcel fript şi cu un coş de pancove admirabile. Menü-ul din ziua de Anul-nou n’am să-l uit cât voiu trăi: supă, rasol, cârnaţi afumaţi de Băseşti tăvăliţi pe varză călită, purcel de Braşov şi pancove de Anul-nou. (…)”, rememorează gazetarul.
Poate ca un ,,cadou” întârziat, în luna ianuarie și-a făcut apariția în temnița de la Seghedin un maestru al cafelei turcești:
,,Pe la mijlocul lunei Ianuarie ne venise un nou frate de suferinţă. Era nenea Nae Jugănar de la «Drapelul». Cum a întrat, l-ani şi înhăţat în bucătărie, punându-l să ne taie ceapa şi să ne facă masa. Mai avea însă şi o chemare specială. Ne făcea zilnic câte o cafeluţă turcească şi câte un ciaiu, dovedind multă pricepere în ramul acesta”
Cina de ,,Adio!” și diploma de bucătar
După 3 luni petrecute în spatele gratiilor, în cele din urmă, a sosit și momentul eliberării gazetarului român, în onoarea căruia colegii de suferință au dat o cină pregătită cu multă pricepere. Ba, mai mult, în semn de apreciere pentru eforturile depuse în bucătărie, aceștia i-au înmânat lui Braniște și o diplomă onorifică de bucătar, care să-i servească, mai ales, în găsirea unei neveste:
,,În 1 Februarie s’a dat cina de adio în onoarea mea, având a doua zi dimineaţa să părăsesc temniţa. A fost o cină (…) pregă¬tită cu multă iscusinţă. La un moment dat, se ridică în picioare părintele Hlinka şi rostind câ¬teva cuvinte mişcătoare de rămas bun la adresa «fratelui iubit», care se duce, mi-a predat o cunună împletită din frunzele pomilor închisorei, de care atârna o funtă tricoloră, pe care îşi scrisese fiecare numele, împreună cu o scurtă dedicaţie, şi o coală de hârtie împăturată — diploma mea de bucătar, scrisă în limba slovacă, sârbă şi română , de următorul cuprins:
DIPLOMĂ
Noi subsemnaţii confirmăm prin aceasta, că fratele nostru iubit V.B. şi-a însuşit în timp de trei luni toate cunoştinţele de lipsă pentru un bucătar iscusit şi drept aceea îi liberăm această diplomă, recomandându-l în atenţiunea binevoitoare a publicului slovac, sârb şi român din patrie şi de peste hotare, şi cu deosebire în aten¬ţiunea d-şoarelor române, cu dor de măritiş.
Dat în temniţa Seghedinului, 1 Februarie n. 1910.
ANDREIU HLINKA m, p. preşediute
JANCO PERIÜ m. p. şef-bucătar.
Diploma aceasta preţioasă o păstrez deatunci cu sfinţenie în arhiva mea alăturea de actul meu de expulzare şi de sentinţele de condamnare. Cine ştie, nu voi avea oare vreodată lipsă de ea, când nu mă voi mai putea ferici pe cariera de gazetar.”
sursa: Ziarul ,,Românul”, Arad, nr. 82 din 14 aprilie 1911
https://gastroart.ro/2017/07/20/arta-n-bucate-pictori-celebri-si-cartile-de-retete-pe-care-le-au-inspirat/